July-films-Recomandari

Ran (1984)

1. Highly Recommended

Ida (2014) -Pawel Pawlikowski- Am auzit numai lucruri bune despre filmul asta inainte sa-l vad. Nu am fost dezamagit si vi-l recomand si voua. O poveste simpla, emotionanta despre o fetita orfana ce a fost crescuta intr-o manastire de catre maicile de acolo. Inainte ca si ea sa devina calugarita, Ida trebuie sa-i faca o vizita singurei rude in viata, matusa acesteia. Apoi cele doua pleaca intr-o calatorie pentru a descoperii ce se intamplat cu parintii ei. Foarte frumos filmat, foarte bine conceput. De vazut

Ran (1984) -Akira Kurosawa- Adaptarea lui Kurosawa a operei Regele Lear a lui Shakespear. Actiunea se muta in Japonia medievala, iar cele trei fiice se transforma in fii. Hidetora, mare razboinic si conducator al unui regat mare, isi imparte imparatia celor 3 fii. Rezulta nemultumiri si totul genereaza intr-un razboi civil. Un film excelent despre razboi, cruzime, loialitate, batranete si karma. Desi este lung (2 ore si 40 de minute) nu m-am plictisit, chiar daca ma gandeam ca ar fi putut fi putin mai scurt (nu am reusit sa stabilesc exact ce ar fi trebuit taiat).

Angel Heart (1987) -Alan Parker- Un fel de Chinatown (poate si de asta mi-a placut asa de mult) cu accente de supranatural, cu o poveste bine inchegata si surprinzatoare. O poveste demna de cartile cu detectivi (din alea noir-hard boiled), cu destul de multe momente memorabile (I have a thing for chickens), cu o cinematografie excelenta, frumos iluminat si cu un Mickey Rourke in forma mare.

The Long Goodbye (1973)

2. Recommended

A Streetcar named Desire (1951) -Elia Kazan-  Steellaaaa. Stellaaa. Striga Marlon Brando din toti rarunchi, cu tricoul rupt, implorand-o pe sotia lui sa se intoarca acasa. Oferindu-ne o monstra de actorie de calitate, iar astfel devenit un adevarat movie star. Scenariul, in sine, nu m-a pasionat prea tare, multe teme fiind abordate si alte productii ce au urmat, dar Brando a facut ca acest film sa merite fiecare minut scurs. Bruta simpla din piesa de teatru se transforma sub bagheta lui Marlon Brando, ramane aceeasi bruta, pe care vrei sa o urasti, dar actorul reuseste sa atraga si simpatia spectatorilor.

The Long Goodbye (1973) -Robert Altman-  Altman l-a luat pe Elliot Gould (pe care eu il stiam doar din Friends-tatal lui Monica si Ross) si l-a pus in pielea detectivului Philipe Marlow, personaj creat de romancierul Raymond Chandler. Si bine a facut. Gould e foarte cool, istet, fumeaza in continuu si este prins intr-un mister pe care trebuie sa-l dezvaluiasca. Povestea te duce de mana prin tot felul de complicatii pana la finalul foarte satisfacator.

Ernest & Celestine (2013). O animatie frantuzeasca foarte draguta, care chiar daca are o poveste/morala simpla e imposibil sa nu o placi. Am indragit-o imediat pe Celestine cu vocea ei frumoasa (voice-acting-ul original in franceza), iar ursul mare si somnoros e o sursa de amuzament. Nu este o chestie foarte complicata, dar e charming si-l recomand tuturor iubitorilor de animatii.

Beauty and the Beast (1946) -Jean Cocteau- Nu e animatia si nici remake-ul asta nou cu Vicent Cassel in rolul bestiei, ci e originalul lui Jean Cocteau. E fascinant cat de frumos este acest film. Are o cinematografie excelenta cu cadre impresionante, si efecte speciale superbe (a fost facut in 1946!). Povestea este aceeasi, nimic surprinzator, dar il recomand cu toata inima iubitorilor de cinema, de tehnica de film. Impresionant (repet, 1946!)

The Sun in a Net (1962) -Stefan Uher-  Al doilea film pe care-l vad, apartinand noului val de film cehoslovac ( the ear-vezi categoria meh), care mi-a placut mult mai mult decat primul. O examinare a iubirii juvenile, a inocentei si a copilariei. Fajolo si Bela sunt doi adolescenti ce se impotrivesc societatii si conventiile acesteia, dar totul este pentru a-si ascunde frica de a se maturiza, de viata de adult,  spuse in contextul unei eclipse de soare (ce avea loc o data la 120 de ani) si faptul ca Bela trebuie sa aiba grija de mama ei oarba (care mai tot timpul vrea sa vada, sa stie cum este peisajul, cum arata eclipsa).

Sweet Smell of Success (1957) -Alexander Mackendrick- Angry people being mean to each other. Povestea nu este foarte complexa, dar modul cum oamenii astia se intorc unul impotriva celuilalt este fascinant. Fiecare ar face ceva pentru a ajunge putin mai sus.

Saving Private Ryan (1999) -Steven Spielberg- Asta e genul ala de film care face sa-mi fie rusine de rasa umana. Serios. Cand vezi atat macel, atat de multa absurditate, e imposibil sa ramai indiferent. Spielberg se pricepe sa dirijeze actiunea de razboi si are un talent aparte sa arate suferinta soldatilor in transee si sa emotioneze spectatorul. A castigat destule premii Oscar (cel mai bun regizor, cea mai buna imagine plus alte 3) si ar fi meritat sa ia acasa premiul si pentru cel mai bun film (Shakespear in Love mi-a placut, dar nu merita marele premiu)

…And God Created Woman (1956)

3. Meh

Neighbours (2014) -Nicholas Stoller-  Seth Rogen a inceput sa faca filme mai bune decat in anii trecuti, dar nu atat de bune. Neighbours are momentele lui amuzante, povestea nu formeaza cliseul perfect si-si face un loc al ei, dar nimic de speriat. Intr-o zi de weekend cand aveti chef de ceva usurel, de vara.

Modern Romance (1981) -Albert Brooks- Brooks incearca sa dea un nou spin asupra genului de rom-com, dar nu-i reuseste prea bine. El joaca si rolul principal, al unui editor de film care are o relatie tumultoasa cu prietena lui in care se tot despart si se impaca. Are cateva comice si surprinde bine anumite momente/scene dintr-o relatie, dintr-o iubire moderna. But it’s no Woody Allen.

A Man Escaped (1956) -Robert Bresson- Il respect enorm pe Bresson, dar filmul acesta nu m-a prins. Interesanta ideea si abordarea, cu incadrari frumoase, insa foarte incet.

Three Kings (1999) -David O. Russel- Se termina razboiul in Siria, iar 4 soldati vor sa plece acasa cu ceva mai mult decat medalii in piept si se decid sa jefuiasca unul dintre buncarele lui Saddam, plin cu aur. Clooney, Walhberg, Ice Cube si inca unu (cam neinteresant) gasesc bunckerul….and everything goes to shit in a matter of minutes. Critica asupra razboiului (de vreo 2-3 ori se intreaba militari de ce dracu se lupta in razboiul asta), exlozii, distractie, drama si putin patriotism. Mi-a placut dinamica filmului.

Rebecca (1940) -Alfred Hitchcock- Sorry, master Hitchcock, dar asta intra la meh. I didn’t feel this one, nici povestea nu m-a interesat prea mult, nici personajele, doar schimbarea narativa pe final m-a trezit din plictiseala in care eram.

The Ear (Ucho-1970) -Karel Kachyna- Aduce prea mult cu Who’s Afraid of Virginia Woolf ca sa nu fie comparat cu asta. Iar eu cred ca are de suferit in aceasta comparatie pentru ca filmul cu Elizabeth Taylor e superior din punctul asta de vedere. Dar Ucho vine si cu o parte de spionaj, ascultarea de telefoane, frica de tovarasi sefi, eliminarea din sistem etc.

…And God Created Woman (1956) -Roger Vadim- Doamne! Cat de frumoasa era Brigitte Bardot; sexy, frumoasa, copilaroasa, rasfatata si face ca filmul asta sa mearga doar datorita ei. Povestea e simpla si destul de insipida, dar merita o vizionare doar pentru focoasa frantuzoaica.

Hero (2002) -Yimou Zhang- Uau, filmul asta are imagini atat de frumoase, iar luptele sunt excelente. Mi-au placut extraordinar de mult scenele de actiune, parca desprinse din vis, cum plutesc eroii si cum se sugereaza violenta fara arata o dara de sange. Din punctul asta nu am ce sa-i reprosez. Numai ca accentele naratiunii sunt aplasate prost, la un moment dat, tot ce voiam sa vad era ce se intampla intre eroul nostru si rege (iar filmul intarzie asta, in mod deliberat si plictisitor).

At Middleton (2014) -Adam Rodgers- Seamana prea mult cu trilogia lui Linklater-Before- ca sa nu-i acord o sansa lui Middleton. Plimbarea de o zi, respectiv indragostirea, are loc la un campus de colegiu intre doi parinti care si-au adus odraslele sa viziteze. Andy Garcia nu prea mi-a placut, insa Vera Farmiga (draga de ea) e incantatoare si face un rol foarte bun. Are cateva momente dragute, dar ii lipseste profunzimea intalnita in filmele lui Linklater.

Mistaken for Strangers (2013)

4. Not Recommended (waste of time)

Mistaken for Strangers (2013) -Tom Berninger- Nu mi-a placut deloc. Nu stiu la ce ma asteptam, dar sigur nu la asta. Adica documentarul asta e mai degraba despre cat de prost e fratele lui Matt Berninger (solistul The National), chiar regizorul, Tom. Acesta intra numai in belele din cauza idioteniei de care da dovada (sa fie un joc pt camera?). Foarte putine momente surprind atmosfera din jurul trupei si ce inseamna The National. Eu nu ti l-as recomanda nici macar daca esti fan. Sa-i auzim cu bine weekendul viitor, la Summer Well:)

Fanny and Alexander

Ultimul film intentionat pentru cinema al lui Ingmar Bergman (a mai lucrat la alte filme pentru tv pana cand a murit). Un film grandios, o epopee, o incursiune in mintea unuia dintre cei mai mari regizori. Desi trateaza teme si idei prezente si in alte filme ale acestuia (religia, moralitatea, umanitatea, incapatanarea unui D-zeu mut etc) Fanny and Alexander e diferit. In primul rand, Bergman a fost indulgent cu durata, lungimea filmului si anume 188 de minute ( lansata la cinema), iar varianta completa se intinde la 312 minute (vazuta de mine). In al doilea rand, pelicula are un ton mai fericit, mai cald, poate putin mai nostalgic, desi nici aici nu lipseste “doom and gloom”-ul specific lui Bergman. Filmul prezinta, de asemenea, elemente de supranatural, de fantastic, de imaginatie, element care nu prea intra in repertoriul suedezului.

Bergman ne introduce rapid in poveste, in familia Ekdahl, o familie bogata cu locuinte impresionante pline de mobilier luxos si tablouri scumpe. Capul familiei este Helena Ekdahl, femeie vaduva, ce are trei fii: Gustav, Oskar si Carl, iar fiecare la randul lui are o sotie si copii. Actiunea se concentreaza pe familia lui Oskar, respectiv pe cele doua odrasle: Fanny si Alexander (mai ales din perspectiva lui; personaj ce se aseamana cel mai mult cu Bergman). La cateva zile dupa sarbatoarea Craciunului, in care zeci de personaje sunt introduse in scena, Oskar se imbolnaveste si moare. Asta se intampla in timp ce Alexander era fascinat de interpretarea tatalui sau, la repetitii, a stafiei din piesa lui Hamlet, opera ce avea sa influenteze pelicula de fata. Dupa acest eveniment tragic din familia Ekdahl, Emilie, sotia lui Oskar, se casatoreste cu Edvard, un preot dur, conservator, strict. Dupa cum va puteti imagina, Fanny si Alexander nu-l plac pe Edvard si nu vor sa paraseasca sanul familiei Ekdahl pentru a locui cu preotul. Cam atat o sa va spun ca sa va introduc in poveste, restul descoperiti si singuri.

“Perhaps we are the same person. Perhaps we have no limits; perhaps we flow into each other, stream through each other, boundlessly and magnificently.”

Dupa cum ziceam, elementul de supranatural este prezent in film inca de la inceput, atunci cand Alexander, in primele scene, vede o statuie miscandu-se. Iar acest supranatural, fantastic avea sa se manisfeste de-a lungul filmului si sa uimeasca privitorul. Cred ca aceasta adaugare este un element interesant si face ca “Fanny and Alexander” sa iasa in evidenta din cele 60 de filme ale regizorului. Desi se intinde putin cam mult (mai ales prima parte care stabileste decorul unde avea sa se intample actiunea), acesta este plin de detalii vizuale frumoase (hora prin casa bogat mobilata, bataia cu perne etc). Insa nu este totul bun si frumos, odata cu mariajul lui Emilie cu Edvard, totul se schimba. Viata lor devine mai saraca, intr-un loc auster (locuinta preotului fiind mobilata doar cu strictul necesar), intr-un loc in care trebuia sa termini tot din farfurie inainte sa te ridici, intr-un loc bantuit de fantome.

“Let us be kind, generous, affectionate and good. It is necessary and not at all shameful to take pleasure in the little world.”

Nelipsitul director de imagine, Sven Nykvist, impreuna cu designerul de set (scene) au facut o treaba incredibila. Imagini frumoase, aproape fiecare stop cadru ar putea fi o fotografie, un tablou, cu miscari de camera subtile. Nykvist ii lumineaza cu caldura pe Ekdahli si ii inconjoara de culori calde, luminoase (rosu avand o semnificatie aparte-de confort, de pace, de liniste), iar casa preotului Edvard este rece si neprimitoare.

Ingmar Bergman isi inspecteaza viata, amintirile (se gasesc multe asemanari intre film si viata lui) si creeaza acest bildungsroman cu o miriada de personaje, fiecare diferite, cu o savoare aparte, ce te vrajeste si te tine in lumea lui cu accente de fantastic. Suedezul exploreaza temele arhicunoscute (moartea, Dumnezeu, moralitate si fericire/nefericire), insa in “Fanny si Alexander” am sesizat si un accent pe imaginatie (prin prisma lui Alexander) despre care spune si el ca este lucrul cel mai important pentru artisti (un dar de la Dumnezeu).

“Everything can happen, everything is possible and probable. Time and place do not exist; on an insignificant basis of reality the imagination spins and weaves new patterns.”

 

Drumul din inima-Laurence Anyways

Sa vorbim despre Xavier Dolan, aceasta minune, un adevarat fenomen in domeniul cinematografic. Are doar 25 de ani si deja a regizat/scris patru filme (si un short) si a jucat in 16 productii (tv si film). Dar nu numarul este impresionant, ci calitatea filmelor oferite publicului de catre Dolan. Acesta are un stil  inconfundabil cu imagini clare si frumoase, culori contrastante, iar destul de des se foloseste de muzica pentru a potenta fiecare scena.  Am fost placut impresionat cu Les Amours Imaginaires (Heartbeats), dar mi s-a parut putin cam prea stiliziat, mai putina substanta. Acum, cu Laurence Anyways, Xavier Dolan nu a renuntat la imaginile frumoase, la momentele stilizate, dar acum sunt completate de o substanta palpabila a povestii.

In “Laurence Anyways” este vorba despre  iubire, despre acceptarea sociala, despre exprimarea sinelui. Filmul examineaza relatia unui barbat cu o femeie pe o perioada de zece ani. Un barbat (Laurence), care la 35 de ani, simte nevoie de a nu se mai ascunde si de a trai asa cum simte, ca o femeie. Iubita lui de doi ani (Fred-Frederique) este confuza, nu stie cum sa reactioneze, il iubeste pe barbatul, Laurence, dar si pe omul, Laurence. Pe langa asta, in pelicula este examinata si ideea de pariah, ce inseamna sa fii marginalizat, un outcast in societate.

Chiar de la prima scena filmul te introduce in miezul povestii. Dolan reuseste, inca de la primele cadre, sa redea ceea ce inseamna sa fii un transexual in anii 90 in Canada, printr-un procedeu foarte simplu: ne arata fetele tuturor, in timp ce Laurence merge pe strada. Unii se uita cu mirare, altii cu ura, si la mai putini se intrevede o intelegere, o acceptare in privirea lor. Toate astea intr-un slow-motion excelent cu un soundtrack foarte bun.

Am ramas foarte impresionat de felul cum Dolan a realizat anumite scene cu un generos substrat metaforic, simbolic (fluturele, momentul cand pica haine din cer sau atunci cand ea citeste cartea de poezii si un torent de apa (la propriu) se prabuseste asupra ei si multe altele) si asta dovedeste creativitatea, inventivitatea lui Dolan de a se juca cu sunetul si cu imaginile.

Laurence Anyways este un film ambitios deoarece actiunea se petrece de-a lungul a zece ani. Are un ritm bun, nu simti niciodata nevoia sa dai fast-forward, are o scriitura buna cu multe momente emotionante. Mi-a placut faptul ca a ales sa spuna povestea in mod cronologic (desi prima scena este din prezent 1999, apoi revine in 1989) pentru ca astfel spectatorul are posibilitatea de a vedea relatia lui Laurence cu Fred, de a vedea ca ei se iubesc, astfel provoaca spectatorul sa “tina pumnii” iubirii dintre cei doi (chiar dupa transformare), dar si pentru descoperirea de sine a lui Laurence, chiar daca asta ar insemna despartirea de Fred.

Dolan regizeaza acest film cu grija si tandrete si reuseste sa ne transmita crizele interioare ale persoanjelor prin metafore vizuale frumoase si ne spune o poveste de iubire emotionanta dintre doi oameni.

Go and see this.

In loc de trailer:

Realfiction

Nu este asa ca filmele sunt grozave? Este forma cea mai accesibila de entertainement si arta, in unele cazuri. Privesti filme doar pentru distractie si distragere, pentru a te face sa gandesti sau sa simti ceva. La inceputurile cinema-ului, anii 20-40, lumea mergea la filme pentru ca era fascinata de ce se petrecea pe ecran, de aventurile nebune, rochiile frumoase ale femeilor, petrecerile extravagante etc. Voiau sa scape de viata lor macar pentru doua ore. Stia si Woody Allen asta si in 1985 a iesit cu un film numit (cat se poate de oldschool) “The Purple Rose of Cairo”.

In acest film, Allen exploreaza lumea filmului, valoarea de escapism al acestuia, ce este real si ce nu este, relatia dintre creator si creatie, realitate si fictiune si iubirea in filme si in realitate. Nu inteleg de ce “The Purple Rose of Cairo” nu este mai cunoscut pentru ca este excelent. Sigur, Allen a regizat aproximativ 50 de filme, iar unele dintre pelicule sunt uitate de timp, critici si spectatori.

Cecilia (Mia Farrow) este o femeie ce se afla intr-o casnicie nefericita cu un barbat brutal, care nu o iubeste si lucreaza chelnerita la un restaurant alaturi de sora ei. Ii plac filmele si incearca sa mearga la cinema cat mai des. Dupa o cearta acasa si faptul ca a fost data afara de la job, Cecilia se refugiaza in sala de cinema si urmareste The Purple Rose of Cairo, o poveste extravaganta cu plimbari la New York, Cairo si Copacabana. Deja la a treia sau a patra vizionare, Tom Baxter, personajul din film, s-a indragostit de Cecilia si iese de pe ecran in lumea reala. Si de aici pana la sfarsit, Woody Allen se distreaza cu notiuni precum: ce este realitatea si fictiunea, ce inseamna sa fii real, cum traieste un personaj imaginar in lumea “reala” si ce se intampla cu filmul daca un personaj a iesit, pur si simplu, prin ecran?

Chiar mi-a placut cum a fost tratata ideea asta si totul este facut in stilul lui Woody, cu umor. Sigur, putea explora mai adanc unele notiuni si as fi vrut un dialog mai lung intre personaj si actor, dar cred ca este suficient in forma prezenta.

Sunt de parere ca “The Purple Rose of Cairo” este unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen si-l recomand cu caldura.

Filmele preferate vazute in 2013

In ordine alfabetica, filme misto pe care le-am vazut in 2013 (nu le-am luat in calcul pe cele produse in 2013 pentru ca s-ar repeta cu clasamentul de ieri):

2001: A Space Odyssey (1968) –review

Amarcord (1973) – review

Amour (2012) –

A Short Film about Love (1988) – review

Bronson (2008) – review

Citizen Kane (1941) –

City Lights (1931) – review

Chungking Express (1994) –

Il Conformista (1970) – review

Cries and Whispers (1972) – review 

Crimes and Misdemeanors (1989) – review 

Double Indemnity (1944) – review

Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worring and Love the Bomb (1964) – review 

Full Metal Jacket (1987) –

Ghost in The Shell (1995)  –

Goodfellas (1990) – review 

Hannah and Her Sisters (1986) – review

Heat (1995) –review

His Girl Friday (1940) – review

Holy Motors (2012) –

Hunger (2008) – review

Ikiru (1952) – review 

I Vitelloni (1953) – review

It’s such a beautiful day (2012) – review

Killer Joe (2012) –

The Killing (1956) –

L’argent (1983) – review

La Double Vie de Veronique (1991) – review

Lawrence of Arabia (1962) – review 

La Passion de Jeanne d’Arc (1928) –review 

Loves of Blonde (1965) – review 

L’illusionniste (2010) – review

La Strada (1954) – review

M (1931) –

Ma Nuit Chez Maud (1969) – review 

Magnolia (1999) –

Network (1976) – review

Once Upon A Time In Anatolia (2012) – review

Once Upon A Time In America (1984) –

Once upon A Time In the West (1968) – review

Oslo,31 august (2011) – review

Persona (1966) – review

Pickpocket (1959) – review

Punch-Drunk Love (2002) –

Raging Bull (1980) –

Repulsion (1965) – review

Stardust Memories (1980) – review

Spirited Away (2001) –

Synecdoche, New York (2008) – review

Taxi Driver (1976) – review

The Big Lebowski (1998) –

Tokyo Story (1953) –

Touch of Evil (1958) – review

The Good, The Bad and The Ugly (1966) – review

The Third Man (1949) –

There Will Be Blood (2007) – review

The Spirit of the Beehive (1973) – review

The Silence (1963) – review

Une femme est une femme (1961) –

Vivre sa vie (1962) – review

Yi Yi (2000) – review

You, The Living (2007) – review

Ce repede trec filmele: La Passion de Jeanne d’Arc (1928)

La Passion de Jeanne d’Arc de Carl Dreyer.

Cei mai multi dintre voi stiu ca eu nu sunt un om religios, dar filmul asta m-a emotionat foarte mult, iar in restul timpului m-a facut sa ma simt de cacat (in a good way).  La Passion e in topuri cam peste tot pe unde te uiti (mai putin ala imdb), dar il tot ocoleam. Daca si voi sunteti in situatia aia, go watch it now! It’s a masterpiece. Povestea e simpla: judecata Ioanei d’Arc de catre functiile bisericesti pentru ca ea sustine ca e trimisa lui Dumneazeu si l-a fel cum s-a intamplat cu Iisus, Ioana este pedepsita.

Maria Falconetti s-a nascut pentru rolul Ioanei din filmul asta; e perfecta, iar ochii ei mari, inlacrimati inmoaie orice suflet.

Si inca nu am ajuns la partea cea mai buna: regia. Modul in care regizorul, Carl Dreyer, realizeaza acest film este incredibil. La Passion e aproape compus numai din close-up-uri filmate de jos sau de sus. Rareori se mai strecoara un plan median sau general in compozitia filmului. Astfel reuseste sa redea frumusetea lui Jeanne si a sufletului ei (ochii sunt tot timpul expresivi), iar preotii sunt ceva de groaza, cei mai mult dintre ei (fete ridate, ochii mici, parul care le iese din urechi si din nas). Inadrarea lui Dreyer poate parea ciudata azi, dar merita studiata. i.t

Iar spre final, filmul ne arata o violenta excesiva poate, nici macar toate efectele speciale de azi nu pot reda atat de bine violenta aceea, nebunia de acolo.

P.S Scena in care soldatii se inarmeaza si buzduganele cad de la fereastra in timp ce camera se misca este geniala! Muzica este si ea excelenta si mi s-a parut ca s-a potrivit foarte bine cu filmul lui Dreyer.

Recomand.

Ce repede trec filmele: Persona (1966)

Persona cu Bibi Andersson si Liv Ullman, regia lui Ingmar Bergman.

Persona e un film interesant ce o sa-mi alerge prin minte destula vreme. E al doilea film de-al lui Bergamn vazut de mine (dupa Wild Strawberries). Incepe cu multe imagini, aparent aleatori, ce se succed foarte repede si vedem un copil ce mangaie un ecran. Apoi intram in povestea propriu zisa care se dezvolta in mod traditional pana la un punct. Dar apoi filmul si-a pierdut ,oarecum, firul logic. Dupa vizionare am mai citit despre film, ce cred oamenii si asa mai departe si am mai deslusit anumite lucruri.

Cel mai mult mi-a placut regia lui Bergman, cum a compus scenele si cum au iesit imaginile. Aproape in toate locatiile, mobilierul este foarte saracacios-pat, dulap, veioza. Mi-a placut asta. Si inca un lucru excelent este jocul celor doua actrite. Just great.

Recomand celor interesati de cinema, chiar daca nu o sa prinda toate ideile acum, poate la a doua, a treia vizionare o sa fie mai clar. (Eu asta planuiesc sa fac-poate atunci o sa fac si un review mai lung de 150 de cuvinte).

Ce repede trec filmele: The Leopard (1963)

Il Gattopardo-The Leopard; Regizor: Luchino Visconti, cu: Burt Lancaster, Alain Delon si Claudia Cardinale.

Cardinale, Delon

The Leopard. Eu nu prea gust filmele istorice, cu baluri, haine pompoase si aristrocati ce-si beau ceaiul. Asta e si unul dintre motivele pentru care nu mi-a placut Anna Karenina, cartea.  Oricum, am vazut The Leopard doar pentru ca romanul, ce sta la baza filmului, ar trebui sa fie grozav. Filmul…mi-a placut, majoritatea timpului. L-am vazut la cinema si am putut vedea frumusetea imaginilor pe marele ecran. This is the way to see movies.

Am vazut versiunea de 187 de minute. E frumos filmat, peisaje impresionante, costume frumoase, si o interpretare de mare clasa din partea lui Burt Lancaster. In acelasi timp, e lung, plictisitor pe alocuri (putea usor sa aiba „doar” 140 de minute). Claudia Cardinale este o draguta, iar balul de la final este impresionant (mai ales atunci cand Lancaster o saruta pe obraz pe Cardinale si Alain Delon priveste).

Frumos, dar cred ca ar trebui sa citesc cartea.

Nu prea stiu daca sa-l recomand sau nu. O sa va spun doar atat: In The Leopard actiunea exterioara nu este atat de importanta (chiar daca avem scene de lupta-oribil de proaste btw), ci transformarea lui Burt Lancaster de-a lungul filmului.

Filme 2012

Voiam sa fac un top 10 al celor mai bune filme ale anului 2012 (vazute de mine). Insa in timp ce faceam research, sa vad ce filme au aparut in 2012, ce am prin calculator, ce am scris, mi-am dat seama ca am vazut foarte multe filme vechi anul acesta si multe filme ce troneaza prin topuri, inca n-au aparut prin Romania sau nu le-am prins eu. De aceea, topul cu filme o sa-l fac prin ianuarie si pana atunci o sa mai recuperez.

Va las totusi cu cateva filme care mi-au ramas in minte: Moonrise Kingdom, The Dark Knight Rises, Rust and Bone, Toata lumea din familia noastra…

Pana cand o sa incropesc topul de luna viitoare as dori sa vad: Cosmopolis, Amour, Zero Dark Thirty, Holy Motors, Dupa Dealuri, Once upon Anatolia, Argo, Take this waltz, Silver Linings Playbook, Lincon, The Master, Le gamin et le velo, Le Havre, Cloud Atlas, Killer Joe….am obosit.

Later!

Fargo si fratii Cohen

Pana si posterul are ceva ciudat.

Multi dintre noi stim cine sunt fratii Cohen in Cinema. Sunt doi oameni foarte talentati cunoscuti pentru filme ca: Barton Fink, No country for old men, Fargo, Burn after reading si asa mai departe. Pana ieri, eu vazusem :Burn After Reading, No country for Old Men (tocmai sfarsitul nu l-am vazut) si O, Brother where Art Thou?. Atat. O, Brother mi-a placut foarte mult, foarte amuzant si Clooney si J. Turturro au fost foarte buni, Burn After Reading mi-a placut, desi nu a excelat la ceva anume, iar No country m-a cam plictisit, doar Bardem a fost foarte bun. Stiam cine sunt cei doi Cohen, stiam ca sunt talentati, dar filmele lor aveau ceva care nu ma atrageau, ceva rece.

De aceea, de-abia ieri am vazut Fargo (1996). Si ieri am avut retineri dupa ce vazusem jumatate din trailer. Era ceva “anume” care ma tinea departe. Am trecut peste si am vazut filmul. Pe scurt, vreau sa revad No country, si sa urmaresc: True Grit, A serious Man, Barton Fink si The Man who wasn’t there; toate filme a celor doi frati. De ce? Pentru ca mi-a placut Fargo. Mi-a placut filmul si vreau sa ma decid in privinta Cohen-ilor.

Recomand Fargo pentru ca:

1. Are o poveste interesanta. E dinamica, curge lin desi o anumita parte (scenele cu Mike asiaticul) nu se imbina prea bine cu restul filmului.

2. E amuzant. Comedie neagra buna si am gasit accentul celor din aceea regiune amuzant (Oh, yeah?)

3. Frances McDormand este excelenta! Ma bucur ca a castigat Oscarul.

4. Mi-a placut si Buscemi, desi joaca cam acelasi rol din Reservoir Dogs

Si per total, este un film bine facut. Eu zic ca sunt destule motive pentru a vedea filmul.

Gata. Sa trag jaluzelele si sa inceapa True Grit.