Deznodamat

Soarele galbui, timid se ridica incet pe cerul inghetat de decembrie. Inca mai cadeau cativa fulgi din norii presarati cu grija pe cer. Si cainele blocului se trezeste. Isi ciuleste urechile albe si priveste prin geamul gros, aburit in albeata ce a cuprins orasul, apoi isi miroase blana si isi infige botul inapoi dupa laba.
Cand razele soarelui au inceput sa deschida la culoare draperia visinie a sunat ceasul. La primul sunet s-a si trezit. A deschis ochii si a oftat. Il mai lasa sa sune pe birou de cateva ori pana cand decide sa se ridice si sa-l opreasca. Cu parul negru vraiste, ochii obositi, gura stramba si cu nasul infundat se duce ca in fiecare zi la baie. Se usureaza cu ochii inchisi, usor lasat pe spate. Trage apa apoi intinde mana si pipaie smaltul rece al chiuvetei. Apuca marginea puternic si se trage in dreptul oglinzii. Cu ochii inchisi, capul plecat, sprijinit cu mainile de chiuveta il intampina fratele sau care bate in tocul usii, ii zice „Neata” si pleaca. Indreapta capul spre oglinda apoi deschide ochii. Vede doar jumatatea stanga a fetei pentru ca pe oglinda era lipit un bilet pe care scrie cu litere mari „ SCRIE”. Deschide robinetul si-si impreuna palmele sub jetul de apa rece. Dupa ce-si umeda bine palmele si fata, trece cu degetele prin par si lipeste pe craniu smocurile de par ridicate. Ia o gura de apa de la robinet, se sterge pe fata si iese din baie. In bucatarie se asaza la masa pe scaun, picior peste picior. In fata lui pe ceasul de perete este lipita alta hartie: „1000 de cuvinte”. „N-am timp sa-ti fac cafea azi, acum ies pe usa” se aude o voce pe hol. La auzul acestor vorbe, se ridica de pe scaun, cotrobaie prin dulap dupa un pliculet de cafea. Pune apa la incalzit in ibric, ia o cana de pe masa, se uita in ea si vede ca e murdara de ceva, ridica din umeri si pune o lingurita de zahar apoi pliculetul. Acum sta in picioare si priveste apa din ibric. „Paaa”..se inchide usa de la intrare cu putere. Cheile zornaie cateva secunde dupa. Bea cafeaua in bucatarie cu spatele la ceas, in timp ce mananca paine cu unt si cu gem de prune.

Dupa ce termina de mancat revine in dormitor si trage perdeaua din fata geamului, face patul si crapa fereastra putin. O dara de frig se inghesuie in camera calduroasa. O simte si el in timp ce sta si priveste cum porumbei fug de la pervaz la altul dupa frimituri. Inchide fereastra. Aprinde calculatorul si se asaza pe scaun. Pe desktop un biletel negru clipoceste. Scrie, incepe, lasa cuvintele, ideile sa vina la tine, asta era inscriptionat cu alb pe negru pe biletelul negru. Isi da ochii peste cap si ofteaza.” Mi-a pus astea peste tot…asa imi trebuie…tot eu l-am rugat sa faca asta.” Deschide documentul „lucru” in care erau scrise 346 de cuvinte. In timp ce reciteste ce a scris o grimasa de nemultumire ii apare pe fata. Selecteaza tot textul si sta cu degetul pe tasta delete. „Eh, lasa-l, macar asta decat nimic” si trece la un nou aliniat. Se gandeste. Se scarpina in cap, pe gat, da din picior agitat, bea niste apa, cursorul clipoceste, se ridica de pe scaun si incepe sa se plimbe prin camera. Dupa un timp se opreste din mers si se pune pe burta pe covor, apoi incepe sa faca flotari. La numarul 15 se opreste si se intoarce pe spate obosit. Smotoceste un buzunarul pantalonilor si scoate un pachet de tigari. Intins pe spate fumeaza toata tigara fara sa se gandeasca la carte sau la altceva. Doar fuma si privea cum arde foaia, cum tutunul devine scrum. Stinge tigara intr-un capac de la un borcan si se ridica de pe podea. Cauta prin frigider, desi mancase mai devreme. Cu o bucata de ciocolata se intoarce la calculator. Sta cu picioarele sprijinite pe birou si musca din ciocolata putin cate putin, facand pauze uitandu-se la forma ce o lasa dinti lui pe suprafata maronie. Scrie un cuvant si restul o sa vina de la sine. Da, dar ce cuvant, cum?, spre ce? Cum s-o fi terminat meciul de aseara?. Gandurile ii fugeau in alte parti. Poate imi vine mai tarziu o idee zice si se conecteaza la internet. Sare de la o pagina la alta fara sa se uite cu interes decat pe mail. Se cearta cu unii pe un forum, se uita la fotografii, mai citeste o stire. Porneste muzica si se intoarce la text. Idee, idee, de ce nu pot sa ma gandesc la ceva, orice. Scrie o propozitie adevarata zice Hemingway. Sta pe ganduri cateva minute si scrie in sfarsit o propozitie. Prostul asta sta in fata monitorului fara sa aiba o idee despre ce sa scrie. Mai zice si ca e scriitor..cand scrie cuvintele astea ochii ii sar de la cursor la teancul de carti de langa si isi vede cartea la fund. Gandurile ii fug din lumea asta. In cateva minute se intoarce la realitate, dar pana atunci e total dus, nimic nu il poate intrerupe. In timp ce privea in gol spre cartea lui suna telefonul de pe birou atat de tare, incat se sperie si incepe sa tremure putin. Doamne, cat urasc porcaria asta de telefon, trebuie sa-mi iau alt aparat sau sa-l desfintez. Se uita la telefon parca neconvins de realitatea lui. Pana la urma se ridica de pe scaun si raspunde.
– Da
– Ai scris ceva ? il intreaba fratele sau, Cezar.
– Acum te-ai gasit sa ma suni ? Eram in procesul de creatie, s-a rastit Tudor.
– Voiam sa vad daca ai inceput, oricum nu raspundeai daca erai ocupat
– Trebuie sa raspund. Nu stii cum suna cacatu’ asta de telefon.
– Bine, bine, te las atunci. Spor.
– Degeaba. Totul e pierdut acum.
– Hai, nu mai face scuze. Inchid.
– Stai, vii asta seara acasa cu Natalia ?
– Da.
– Sa aduce-ti si voi ceva de mancare.
– Bine. Incearca sa scrii ceva.
Sta iar in fata monitorului impietrit. Isi da usor palme peste fata, rasufla cu zgomot, se trage de par. Treptat devine din ce in ce mai agitat, dar se opreste la un moment dat. Cu o tristete si cu durere in piept inghenuncheaza pe podea in fata cartilor intinse pe langa zid. Marquez, Llosa, Chehov, Faulkner, Sorescu, Bulgakov, Sartre, Camus, Platon, Flaubert… atatia oameni mari stau intisi la el pe podea si il privesc cum se chinuie sa scrie, sa dezvolte o idee. Rasfoieste cateva carti vechi. Miroase dulceata paginilor, atinge literele cu buricele degetelor, mangaie copertile uzate. Ar trebui sa renunt acum ? Voi ce ziceti?. Cartile nu ii raspund. Isi imagineaza cum sunt facute. Din ce tip de lemn au fost facute paginile, de unde este lemnul. Oare exista doua carti din aceeasi padure, din acelasi copac. Paginile sunt prietene cu cerneala, cu literele?. Literele intra in esenta foii si raman acolo pentru totdeauna. Pe la cine au mai trecut cartile astea, data viitoare sa intreb cand mai iau ceva de la anticariat. De ce le vand propietarii?. Sirul gandurile ii este intrerupt din nou de acelasi telefon. Ma scoate din minti, ii scot firul. Cand raspunde ii aude vocea lui Stroie si isi da ochii peste cap.
– De ce ma tot suni pe numarul asta. Stii ca urasc cum suna telefonul asta.
– Tu de ce crezi. Incepe sa rada aproape fara sunet, ca un suierit.
Ii ura rasul asta si il enerva si mai mult modul cum vorbea. De abia scotea cuvintele din gura, parca sa nu il auda nimeni. Trebuia sa imi zica de vreo trei ori ceva ca sa inteleg. Si atunci cand intelegeam vorbele lui erau numai observatii ridicule sau referiri la organele sexuale. Mai zicea cateodata ceva interesant si atunci isi ridica degetul aratator in aer si dadea din cap zambind.
– Zii.. Ce e?
– Eu cu Mihai mergem sa bem ceva. Se face liniste in receptor. Pauza lunga de zeci de secunde. Doamne, ce enervant.
– Asa si?
– Sa stii unde…
– Ce zici?
– Sa stii unde sa… pe noi
– Mai tare!
– Sa stii unde sa ne gasesti pe noi azi. Avem treaba prin oras.
– Unde mergeti?
– Nu stiu, nu am decis inca.
– Atunci de ce m-ai sunat acum?. Puteai sa ma suni cand ajungeati undeva sa stiu.
– Bine, iti dam un mesaj mai tarziu.
– Ok. Pa
Poate trec sa-i vad. Acum nu mai pot scrie.
Masinile stau in coloana la intersectii. Oameni inca mai fac coada la magazinele de covrigi si gogosi. Altii se inghesuie in statiile de metrou, alti fumeaza, alti scot aburi, alti dau examene. Nimeni nu pare sa se bucure de zapada, isi zice el dupa ce trece strada si se indreapta spre intrarea la metrou. Zapada de pe sosea deja disparuse, dar pe trotuare, case si masini se instalase binisor. Pe la ora asta de pranz cerul inca se mai scutura de cei cativa fulgi care i-au ramas pe haina. In timp ce asteapta sa primeasca restul de la vanzatoare de la chioscul de ziare, Tudor se uita fericit la mici fulgi care ii cad pe umeri. Niciodata nu am mai vazut forma lor asa perfect. Cum ii desenam noi cand eram mici. Am 26 de ani si e prima oara cand vad fulgi ca astia. Primeste ziarele si restul apoi dispare pe scari la metrou.
Parca pe strada asta era cafeneua la care sunt astia. Cand vede sigla firmei zambeste si se grabeste inauntru. Frigul grabea lume si o trimitea la caldura. Urca scarile inguste pana la etaj si ii vede cum stau fata in fata. Dupa saluturi si strangeri de mana sa dezbraca si se asaza langa Mihai apoi comanda si el o cafea.
– Eu as fi baut ceva tare, sa ma incalzesc., dar sunt cu masina si mi-am luat si eu o cafea, a zis Mihai
– Ar fi o idee, dar sa mai asteptam sa apuna soarele.
Discutiile isi urmau cursul lor normal de la Tudor la Mihai, iar Stroe mai intervenea cu cate ceva. Mihai era un tip inteligent cu care mai putea avea o discutie, dar si cu care se putea sa se prosteasca. Insa nu intelegea cum poate sa fie prieten cu Stroe. Un tip antipatic, timid si porneste mai greu, nu participa la discutia de grup si atunci cand o face : vorbeste incet si de obicei cu omul de langa el, incat nu-si impartaseste opiniile decat cu cel mai apropiat. El parea destul de enervat de conversatie pentru ca aproape de fiecare data cand ii raspundea la vreo intrebare sau dadea un comentariu, Stroe repeta ce-a spus si mai adauga un cuvant sau ii adauga un alt sens. Repeta cuvintele, dar fara sa duca pana la capat propozitia pentru ca la sfarsit ii ieseau toate din gura in acelasi timp in rasul acela mic, sacadat si atat de nesuferit pentru Tudor. De ce l-o tine prin preajma ?. Probabil ca-i gadila egoul cu glume, il flateaza. E ca o tabla in care arunci cu propozitii si ti se intorc la tine diferit, dar la fel. Uite ce frumos ninge. Statea si privea pe fereastra cum fulgi isi gasesc drumul. Un con alb de lumina cadea pe masa. Particule de lumina ii gadilau fata. Fumul din scrumiera se incolacea printre particule catre tavan unde disparea. Clape de pian, corzi de chitara si cotrabas se auzeau. Toate pe un camp mare, alb, plin de zapada. Calca prin zapada pana la glezna, scartaindu-i sub greutatea talpii. Fulgii cadeau pe pian, dar suprafata lucioasa ii facea sa alunce jos. Chitara si contrabasul apareau drepte mai departe de el. Ajunge la pian si isi trece degetele peste suprafata rece, lucioasa de la un cap la celalalt, indepartand fulgi care reusisera sa ramana prinsi. Curata scaunul si se asaza in fata clapelor. Alb, negru, alb, negru. Umede, reci si tari la atingere. Cand vrea sa apese clapele intacte, atunci se aude ” ha, ha, i-am dat ceata, l-am pierdut, uite ca nu stie despre ce vorbim”. Isi ia privirea de la fereastra si le vede fetele. O scarba rasare in el. Le zambeste scurt apoi soarbe restul cafelei. Destul de enervat de situatia in care se afla mai zaboveste cateva minute apoi se scuza, plateste si pleaca de la masa. Desi este rugat sa mai raman cu ei, Tudor le respinge toate rugamintile si cu fularul in jurul gatului coboara scarile si in cateva momente era iar in frig. Ce fac? Ma duc acasa sau mai stau pe undeva?. Hotaraste-te mai repede ca inghet. Hai, imi cumpar o carte dupa care citesc si beau ceva la Palarie.
Era asezat la masa cu o cafea si citea din cartea pe care o cumparase. Usa se deschide. O urma de frig ajunge la el si urca pe picior, pe spate, dar nu il deranjeaza. Citeste mai departe cateva minute cand ridica capul din pagini si cauta din ochii pe cineva, ceva. La masa alaturata sta o domnisoara cu obrajii rosii, ochii mici ascunsi sub gene negre si o gura mica, rosie. Se uita la ea, sprijinindu-si capul in podul palmei. Chelnerul ii aduce o cana aburinda. Face ochii mari si zambetul isi face aparitia pe fata ei. Atunci zambeste si el, parca raspuns. Ea inconjoara cana cu mainile, dar ardea prea tare si trage mainile inapoi incruntata. Se intoarce spre el si il prinde privind-o. Fara sa-si dea seama se sperie si uita in jos, isi drege vocea. Dupa cateva momente el priveste iar spre ea si o surprinde in timp ce-l cerceta cu coada ochiului. Se apleaca in directia ei
– As putea sa te rog sa imi imprumuti si mie putin un creion sau un pix?
– Da, stai sa ma uit. Uite, am gasit un pix
– Mmm, ar fi fost mai bun un creion.
– Bine…si ii intinde pixul.
Fara sa se gandeasca deschide cartea si incepe sa scrie pe coperta interioara a cartii. Fara sa priveasca, sa gandeasca in alta partea. Scrie. Zambeste. Cand vede ca nu mai are unde sa continue ramane cu pixul suspendat cand ii aude vocea.
– Cred ca am si o hartie pe undeva in geanta, pe care sa scrii. Am de toate aici. Chiar si un con de brad de toamna trecuta. Ea ii zambeste jenata, iar el rade privindu-i barbia rotunda.
– Ah, da, interesant, dar nu mai am nevoie de hartie.
– Ah, incerc si eu sa ajut artistii cand pot
– Ce te face sa crezi ca sunt artist ?
– Nu stiu, asa imi pari.
– O sa consider asta un compliment.
– Da si nu. Incepe sa rada apoi isi acopera fata cu o cana rosie din care soarbe lichidul inca fierbinte.
– Of, urasc cand nu pot sa beau vinul fiert cand am chef, inca arde.
– Ce ai scris pe carte? Il intreaba in timp ce se uita la cercurile pe care le face in cana cu vin sufland in ea
– Pe tine. O gasea mult mai intriganta decat o descrisese
– Incap doar pe o coperta ? Izbucneste in ras, amintindu-si ca nu e foarte inalta.
– Pe doua, dar e doar o mica schita.
– Deci, esti un artist.
– Nu, nu cred asta.
– Cand esti nascut?
– Asta e un pretext sa afli cati ani am?
– Zi-mi. Cotrobaie in geanta dupa o bucata de hartie. Scoate pe masa tot ce avea in geanta pana sa gaseasca o agenta mica, rosie. Ii spune.
– Ora?
– Pai e patru si ceva
– Nu, ora la care te-ai nascut
– Nu stiu
– Sun-o pe mama ta.
– Acum?
– Da, hai sa scriu aici.
– Bine. O suna si dupa cateva minute de vorbit afla si la ce ora s-a nascut si cum era afara atunci. Ii spune. In timp ce isi noteaza datele cu mana stanga, suvitele de par, castanii se intind pe masa lucioasa ca o iedera pe o casa veche.
– Aha, bine.
– Dar de ce te intereseaza.
– Studiez astrologia. Ma intereseaza chestii din astea.
– Cred ca ti s-a racit vinul.
– Da, asa e. La dracu’, tu esti de vina. Ii spune ea, indepartandu-si colturile gurii intr-un zambet care cerea un raspuns. Tudor ridica mana in aer si mai cere doua cani de vin, apoi trage un scaun la masa ei.
– Cum te numesti?
In strada fulgi erau plimbati de colo-colo de vant rece, taios. Oameni isi fac loc prin zapada, unii langa alti, uniti impotriva incapatanarii iernii. Masinile inghetate, peticite cu zapada merg incet ca niste furnici pe strazile aglomerate. A ajuns acasa cu putin inaintea fratelui sau Cezar, care venise dupa cum a zis cu mancare si impreuna cu iubita. L-a gasit pe Tudor in fata monitorului cu aceleasi doua fraze scrise.
– Cum merge?
– La fel, dar uite am scris asta. Ii da cartea. Se uita pe coperti si citeste un fel de descriere schitata, cateva cuvinte cu trasaturi fizice, altele pur si simplu sa fie acolo.
– Aha, bine si asta, ii spune Cezar si incepe sa rada. Hai ca am adus pizza.
– Bine, ma! .Vezi, de asta m-am mutat cu tine.
Inchide fisierul si isi pune masca zambitoare pe fata pentru Natalia. Ea nu prea il agreea de cand se mutase impreuna cu ei. Apartamentului il inchiriase pentru ca „ innebunea singur acolo” spune Tudor la toata lumea care il intreba. De fapt locul ala avea prea multe amintiri pentru el. Si bune si rele, dar mai mult se simtea presat sa ajunga sau sa depaseasca o anumita limita. Acolo a facut prima data dragoste, a scris prima si singura carte, acolo i s-a spart inima in bucatele. Asa ca s-a mutat cu fratele lui, care a fost intelegator la problemele lui si l-a lasat sa se mute cu ei. S-au gandit sa faca schimb de case, dar el l-a rugat pe Cezar sa stea impreuna macar o vreme. Natalia, iubita lui Cezar, l-a acceptat la inceput, dar trecuse jumatate de an de cand se mutase si nu dadea nici un semn ca situatia actuala s-ar schimba curand. Incepuse sa urasca biletele lipite peste tot de Cezar, ca sa il ajute, sa il motiveze sa scrie din nou, o enerva faptul ca nu spala vasele si ca punea picioare pe masuta din sufragerie.
Iese pe hol si se saluta amandoi, evident prefacuti de dragul lui Cezar. „ Cum il fac sa iese din casa asta seara, vreau sa incerc lenjeria aia noua”, se gandea ea in timp ce desfacea cutiile cu pizza, „ Nu mai am chef sa mai stau o noapte sa ma uit la seriale cu femei” si-a zis el, parca ca replica la gandurile ei. Au lasat pizza in bucatarie si fiecare isi lua o bucata si o manca la tv sau asculta o muzica la calculator.
– Uite, i-a farfuria asta daca vrei sa mananci la calculator. Sa nu faci mizerie.
– Mersi, ma cam saturasem sa imi tot patez tricourile.
Dupa ce au terminat de mancat si usile s-au inchis, Tudor asculta muzica lenevind in pat cand fratele sau intra pe usa si se trantaste in pat langa el.
– Acum, serios, ce ai facut azi? Il intreaba Cezar
– Stii ca incerc. Nimic. M-am plimbat putin prin oras. Nimic. La Palarie, am scris randurile alea, despre o tipa.
– Stii ca nu incerc sa te stresez cu chestia asta. Tu mi-ai zis sa iti lipesc biletelele alea si sa te imping de la spate.
– Da, dar nu e asa de usor. Fragmente asa pot sa scriu, dar nu am o idee principala pe care sa o dezvolt pana la capat. Nu am nimic in cap. Daca as putea sa vad ce e acolo, as vedea doar un desert si vantu ar sufla o chestie din aia rotunda de paie pe langa cactusi.
– Nu stiu, nu mai scrie o vreme, nu mai incerca, poate te ajuta.
– Nu am mai dus o idee la capat de doi ani. Trebuie sa incep acum, daca mai vreau sa scriu.
– Lasa, o sa vina ideea. Sunt sigur de asta. Ce faci in seara asta?
– Nu te ingrijora, te las singur cu Natalia. Nu va impiedic. Ii spune ranjind.
– Asa, te-am invatat bine, ii raspunde cu acelasi ranjet.
– M-a invitat o tipa in oras. Tipa de pe coperta. A zis ca ea cu cativa prieteni ies intr-un club sa bea ceva, sa danseze si m-a invitat si pe mine.
– Oh, bravo, bine. L-a batut pe umar, apoi a dat volumul boxelor mai tare si a iesit din camera.
Dardaind se uita la ceas cand ajunge in fata clubului. Ajunsese cu 15 minute mai devreme. Nu intru de acum. Se misca de pe un picior pe altu ca sa nu inghete de frig. Aprinde o tigara, sa simta ca face ceva si nu sta ca prostu afara.
– Cacat, nu mai imi simt mana, ma duc . Arunca tigara fumegand in zapada.
Spre surprinderea lui, cand intra in club vede o mana ridicata de la o masa. Era Daria, fata de la cafenea impreuna cu prietenii ei. A salutat cordial pe toata lumea si s-a asezat la masa. Dupa schimburile de informatii se scuza si se duce la bar sa comande ceva.
– Stai, vin si eu cu tine, ii spune Daria.
– Cum ti se par? Si a aratat cu privirea spre prietenii ei.
– Cum sa mi sa para? Ok, sa vedem cum danseaza, a raspuns el razand.
– Apropo, te-am cautat pe google. Ai scris o carte, a facut o pauza dupa ultimul cuvant
– Da, asa se pare
– E buna?, isi continua ea gandul
– Nu stiu, sa o citesti sa imi spui si mie. Ochii li se intalnesc si raman acolo cateva secunde neclintiti.
Cat timp au mai stat la masa Tudor nu a vorbit prea mult. Mai mult asculta, zambea si o privea pe Daria. Ii scana toate miscarile. E asa de diferita de ceea ce stiu, rade asa de frumos si imi place cum isi da parul din ochi. Blugii din cafenea i-a dat la schimb cu o rochie frumoasa, rosie care ii lasa la vedere picioarele, ce stau unul peste altul in fata mea. S-a dat si cu creion in jurul ochilor si buzele ii ard rosii. Simte o dorinta puternica sa o sarute, sa ii simta parul in maini, si picioarele lipite de el.
– Hai sa dansaaam, da hai. S-a auzit in cor.
Clubul se umplea treptat cu oameni, care au venit sa-si scuture mintile si trupurile de timpul trecut. Curand ne gasim intr-o mare de oameni care fredonau cuvintele melodiilor si vorbeau cu trupurile. Niste animale salbatice care se dezlantuiau. Animalitate pura, instict, lacomie, dorinta, sex, toate se simteau in dans. Mai tarziu in noapte unul dintre baietii din grup sugereaza sa se reinvigoreze la aer rece.
– Daa, da, hai.
Era o noapte geroasa de iarna si strada era pustie. In timp ce dardaiau de frig isi mai aruncau o vorba, mai fumau si radeau.
– Ba, ce gheata e pe jos, cum m-ai intram noi?
– Lasa, merg eu primu, tineti-va de mine.
Se tineau toti de mana si mergeau in sir indian pana cand conducatorul grupului aluneca si ii trage pe toti in jos. Patru cazaturi consecutive au creat un ecou pe strada, urmate de vaiataturi si apoi de ras. Stateau toti pe spate si radeau. Cand incerca unul dintre ei sa se ridice fara succes, toti izbucneau in ras si mai tare. Asa i-a gasit Daria cand a iesit sa vada ce fac pe frigul asta. I-a ajutat pe fiecare sa se ridice si i-a scuturat de zapada.
Cu Tudor a fost mai atenta: l-a scuturat de zapada si ia incalzit urechile. Ea il scutura si el nu spunea nimic, nu zambea, doar o privea. Ii asculta respiratia si urmarea miscarea continua a ochilor ei negrii. Fruntea ei ii venea exact in dreptul buzelor lui. Fara sa isi dea seama se apleaca si ii saruta fruntea rece. Ea tresare si inchide instictiv ochii. El ii cuprinde fata cu palmele si coboara treptat sarutandu-i fruntea, nasul, pleoapele si in cele din urma ii saruta fiecare buza in parte. Inima ei ii bate mai tare la fiecare atingere, ii adulmeca mirosul de parfum amestecat cu fum si frig. Ce mod ciudat de a ma saruta. El o strange la piept, iar ea iese din amorteala si isi impreuneaza mainile in jurul gatului lui.
A doua zi, lumina lenesa de abia strapungea perdeaua din camera. Se intinde sub patura moale si racoritoare. O noua zi incepe la fel ca cea de ieri, doar ca acum o avea pe Daria in minte. Ii simtea parfumul pe haine si urmele buzelor. Dupa ce mananca, ia cafeaua de pe masa din bucatarie si se asaza iar in fata monitorului. Porneste boxele si lasa muzica sa iasa. Creare document nou.
Cu ochii inchisi incepe sa sa scrie, descrie sentimente, senzatii si intamplari, ceva se leaga..scrie fara sa gandeasca, apasa pe taste si lasa randurile sa ii treaca prin degete. Dupa zece minute se opreste si incepe sa se plimbe prin casa cu degetele la tampla. Nu e bine. Nu are nicio legatura, nu e interesant, unde e conflictul…Cacat.
In decursul urmatoarelor luni statea din ce in ce mai putin pe acasa. Iesea in oras cu Daria. Vedeau filme, expozitii, beau ceai si citeau carti. Ea lucra ziua si noaptea statea cu el. Incepuse sa doarma mai mult la ea acasa. El facea omleta si ea cafeaua. Dupa micul dejun, Daria aprindea o tigara si o fumau amandoi. Intr-o dimineata dupa ce golise scrumiera, ea il intreaba:
– Ai fost la Paris?
– Da, mai de mult
– Vrei sa mergi cu mine?
– Da, daca ma vrei tu
– Sa stii ca nu invit pe oricine cu mine la Paris.
– Mergem.
Dupa cateva minute, in timp ce stateau intisi in pat privind razele soarelui pe tavan ea spune:
– Apropo, ti-am citit cartea, pe ascuns. Degetele ei micute se jucau cu fermoarul bluzei mov. El nu a zis nimic, inima-i a inceput sa-si mareasca bataile pe minut. Privea dunga luminoasa din fata lui.
– Imi place…e frumoasa…parca vorbeai cu mine. A pronuntat cuvintele foarte corect, lent, parca sa-i vada reactia lui Tudor. Isi ia privirea de pe perete si se intoarce spre el. Lumina ii decolora ciocul intr-un castaniu deschis. La randul lui, se intoarce cu fata spre ochii ei negrii nepatrunsi de lumina. Ii zambeste si-ii mangaie arcada dreapta. Daria isi plimba degetul pe buzele lui apoi continua
– Stiu ca e fictiune…dar e adevarat? E a ta fata din carte? Si-a oprit degetul.
– E a mea, doar eu am scris-o. Daca ma intrebi daca e o experienta adevarata, stii ca e o fictiune, dar fiecare carte are si elemente auto biografice, mai mult sau mai putin.
– Da, dar, asa a fost o iubire de a ta?
– Pentru asta s-au inventat cartile.
Mai tarziu, in primavara, au mers in Franta cu avionul si s-au intors cu trenul. S-au cazat la un hotel de trei stele de pe bulevardul Belleville si au mancat dimineata croasant cu gem si lapte. Au batut orasul in lung si in lat timp de patru zile. Ea vorbea in franceza, el facea poze. Ea ii analiza tablourile din galerii si el ii facea masaj seara. S-au plimbat pe malul Senei, au intrat in anticariate si magazine cu viniluri. S-au certat pentru prima oara la Paris. L-a lasat singur in strada sa se descurce singur, dar i-a luat aparatul de fotografiat.
– Daca ti se intampla ceva, macar sa am pozele.
Daria a fugit cu un taxi de la fata locului si s-a dus sa bea o cafea. El, repetand discursul de pe care voia sa il faca, a pornit pe jos spre locul unde au decis sa se intalneasca daca se pierd. Cand apunea soarele a gasit-o pe o bordura cu fata la soare. Statea picior peste picior cu poseta in poala si cu camera foto la gat. Soarele imbracase totul intr-o culoare de oranj. Tudor ii privea spatele cum era gadilat de firele de par conduse de vantul cald. Cand s-a intors si l-a vazut stand in picioare s-a ridicat de pe bordura si i-a zambit. El si-a uitat toate cuvintele, asa ca s-a apropiat de ea si s-a pus in genunchi imbratisandu-i picioarele. Ea i-a trecut degetele prin par si l-a indemnat sa se ridice. L-a sarutat si ii mangaia obrazul cu un deget.
Inainte sa se intoarca in tara si-au luat palarii si ochelari de soare.
Desi frazele s-au inmultit, scrisul lui tot fragmentar a ramas. Descrieri sau inceputuri de idei, nu reusea sa le duca pana la capat. Scria cat puteam, cum putea.
Intr-o zi primavaratica, cu vant rece, dar cu soare puternic, ea statea pe burta in pat si citea o carte. Tudor, dupa ce se plictisise de internet, se pregatea sa scrie ceva. Dupa cateva melodii, minute zambeste si incepe sa se plimbe prin camera, planuind. Ea ii privea uimita miscarea neincetata in camera, dintr-un cap in altul. Rapid, se asaza pe scaun, da volumul mai tare si incepe sa scrie. In camera se auzea doar muzica si clantanitul tastelor. Daria continua sa citeasca, dar din cand in cand mai arunca un ochii spre el. Nu il vazuse niciodata lucrand ca acum. Era emotionata. Se simtea privigeliata ca lua parte la procesul de creatie. El se mai ridica de pe scaun mai se plimba putin prin camera. Mai scria cateva cuvinte, mai fugea pe hol. La un moment dat se opreste:
– Cum se numeste…?
– Asa, da, multumesc. Mai tarziu… cum ii zice la…?
– Pentru un scriitor nu prea stii cuvinte. Ii spune ea jucaus.
A continuat procesul asta cam o ora cand se opreste si se lasa pe spate pe scaun. Sta picior peste picior sprijinindu-si barbia in pumn. Incepe sa dea din cap in semn de dezamagire. Daria inchide carte si se asaza in fund pe pat.
– Ce e? Voia sa ii treaca mana prin par, sa-l linisteasca, dar nu indraznea.
– Nimic, nimic…Inchide documentul si se intoarce cu fata spre ea.
– Te-ai impotmolit?
– Nu chiar, mi-am dat seama ca ceea ce scriam nu are nicio esenta, e fals, e gol.
– Daca m-ai lasa sa citesc as putea sa iti spun si eu parerea mea.
– Nu, nu are niciun sens sa ti-l arat acum. E ca si cum ti-as arata jumatate de statuie nefinisata.
– Termina statuia sa o vad si eu ca sa pot sa te ajut.
– Nu e asta, acum nu pot sa o termin niciodata. Am prea multe dubii in legatura cu ea si nu o sa pot sa o termin.
– Oricum, eu tot te plac chiar daca nu mai scrii alta carte. S-a aplecat usor in fata si i-a atins genunchiul cu degetele.
– Dar nu scriu ca sa ma placi tu. I-a spus asta cu rautate privind-o drept in ochii. Credea ca o sa se simta mai bine.
– Nu e vina mea ca nu mai stii sa scrii. I-a raspus la fel de taios si s-a ridicat apoi s-a dus in bucatarie sa faca un ceai. Face ceai de fiecare data cand e suparata.
Tudor a pus o melodie de la Dire Straits. Si-a pus ciorapii apoi a asezat papucii la capatul patului. Suparat, cu inima batandu-i nebuneste, trece prin dreptul bucatariei si ii vede silueta in dreptul ferestrei. Se opreste in dreptul usii o secunda, dar se razgandeste si se incalta repede apoi iese. S-a plimbat pe strada, prin magazine, a trecut prin parc, a citit titluri din ziare, a coborat si urcat scari. Incerca cu toata puterea sa uite, sa se gandeasca la altceva. Ultima replica a Dariei a venit ca o secure la gatul expus. Il supara profund, ceea ce se intamplase si i-a afectat tot corpul. Mintea obseda momentul incontinuu, iar trupul nu se lasa mai prejos pana cand a cedat. A ajuns pe la ora inserari acasa si s-a trantit in pat adormind pana spre tarziu in noapte. Sa fi fost trei sau patru cand s-a trezit. S-a trezit pur si simplu, fara sa se simta obosit sau odihnit sau somnoros. A stat in camera intunecata cateva minute apoi s-a dus si a intrat pe varfuri in camera cealalalta. Cezar dormea cu fata spre fereastra si Natalia pe spate sforaind. Ii gadila talpa Nataliei, iar ea isi retrage piciorul repede si se intoarce pe o parte. Zambeste stramb apoi se apropie de fratele sau si il trezeste. Cezar, somnoros, mormaie ceva si il impinge spre usa. Insista sa se trezeasca. Pana la urma Cezar se lasa convins si este tras afara din camera.
– Ce e? De ce ma trezesti la ora asta?, il intreaba in timp ce asteapta sa ii se umple paharul cu apa de la robinet.
– Nu stiu, nu imi e somn si voiam sa vorbesc cu tine.
– Puteam vorbii mai tarziu, eu maine trebuie sa ma duc la serviciu.
– Da, stiu, dar…cred ca ieri m-am confruntat cu finalitatea si am pierdut.
– Cum adica? Intreaba Cezar si trage un scaun. Se asaza la masa si cu mana dreapta strange frimiturile de paine.
– Adica…zicea Daria ca…Am uitat sa scriu, daca am stiut vreodata. Nu avea curaj sa il priveasca in ochii, se uita la umbra pe care o facea piciorul pe gresie.
– Nu inteleg. Nu se poate uita. Cartea pe care ai facut-o sta marturie.
– Marturia trecutului, nu stiu, nu cred ca mai pot, ma simt gol, sec, si orice incercare pare venita din alta parte, nu de la mine.
Nu ii raspunde. Nu stia exact ce trebuie sa zica. Putea sa-l flateze, sa-l incurajeze, sa zica ca totul va fi bine, dar cum il va ajuta pe el asta, se intreba in timp ce arunca frimiturile stranse in palma la cosul de gunoi. Pana la urma tot Tudor continua
– Nu pot sa lucrez ca tine cinci zile pe saptamana, sa am sefi idioti, spune astea izbucnind in ras, dar cu ochii umezi.
– Nici daca ai vrea sa muncesti asa, nu ai putea.
Au inceput imaginandu-si cum ar fi ca el sa munceasca, cum ar intarzia in fiecare dimineata, cum ar sta mai mult la tigara decat in birou. Radeau de cateva minute bune cand a inceput sa scada in intensitate si se mai auzea doar un hohot la interval de cateva secunde.
– Nu ai mai scris de mult in jurnal, poate ar trebuii sa incepi iar.
– Da, am renuntat pentru ca nici acolo nu imi gaseam scrisul sincer. Parca si acolo notam in asa fel incat sa placa cuiva.
– Pai…bine…hai sa facem asa. Imagineaza-ti trecutul, mai bine, aduti-l aminte. Noteaza ca si cum ai scrie o reteta de gatit. Fara nicio forma, doar informatiile si secventele pe care le ai in minte. Despre tine, despre ce iti aduci aminte, incepe de acolo.
– Da, s-ar putea sa ai dreptate. Imagineaza, amintire, trecut, vizualizeaza… in timp ce pronunta cuvintele, mintea ii functiona si si-a dat seama ca lucrul care-l macina si pe care l-a tinut inchis in el era despartirea de iubita lui. Cu ideea asta in minte il indeamna pe Cezar sa se duca la culcare si ii cerea scuze ca l-a trezit.
La el in camera, incepe sa gandeasca cu voce tare si gesticuleaza. Fumeaza o tigara dupa alta. Era intr-o miscare permanenta. Parca nu avea loc in el si trebuia sa iasa. Asta ar trebui sa fac, sa scriu ce si cum, poate ca daca o astern pe hartie reusesc sa scap de povara asta, dar daca o scriu devine mai reala, nu e doar in mintea mea. Chiar e scrisa undeva, negru pe alb. Nu scrisese niciodata excat ceea ce se intamplase, pastrase pentru el detaliile care l-au facut sa se simta ca se sufoca incet. Nu fii un fricos!. Rade. Si-a dat seama ca solutia se afla in fata lui. Asta era singurul fel in care putea sa-si castige libertatea, sa se scuture de dovezile care dadeau autenticitate povestii lui, dar trebuia sa plateasca un pret. Acela ca devenea palpabil, real, in mintea lui putea sa le ascunda undeva intr-un colt si sa uite de ele.
La un moment dat se opreste, stinge tigara si deschide un document nou. La inceput, cu retinere, incepe sa scrie. Insira cuvintele cum si le aduce aminte. Scrie si scrie, randurile vin unele dupa altele. Se simte ca si cum ar descarca un camion. Inca o cutie, inca una, alta e fragila, cu una dau de pamant. Mai tarziu cand intra Cezar pe usa, il vede stand pironit in fata monitorului. Camera era plina de fum, un pachet gol de tigari pe jos si altul inceput pe masa si o sticla goala de vin langa pat.
– Ce-ai facut aici? . Tuseste, isi scutura mana prin aer apoi se repede la fereastra. Trage draperia si lasa lumina sa intre in camera. Deschide geamul si aerul racoros de primavara se strecoara in casa.
– Am facut ce mi-ai zis. Am scris tot. Gata, am terminat. Ma culc. Se baga sub patura si-si acopera fata cu perna.
Cezar se asaza pe scaun si incepe sa citeasca. Nici el nu stia povestea. Toata povestea. La inceput scrisul era mai ordonat, urmand un curs. Dupa doua pagini nu mai tine seama de forma sau altceva. Erau scrise si gandurile despre ce voia sa scrie. Erau acolo si injuraturile si alte chestii care nu aveau nicio legatura cu ce se intampla. De exemplu, citea la un moment dat: Cati bani ar face toate cartile din biblioteca sau de ce tremura peretii cand ma bat cu pumnii in piept, dar numai acolo langa pat. Acum cand citea isi dadea seama cum au fost lucrurile, ce s-a intamplat. Pana la urma daca rezumi lucrurile tot la acelasi final se ajunge. Ea a venit intr-o zi si a zis ca nu il mai iubeste, ca nu mai are rost. Parca iubirea trebuie sa aiba un scop: sa fac copii sau sa mi-o trag tot restul vietii cu cineva, sa nu fiu singur. Nici nu are rost o dramatizare ieftina a situatiei. Conteaza persoanele implicate, sentimentele starnite, modul de iubire si inclinatia lor spre viata si iubire. Experienta descrisa era naucitoare pentru Cezar. Acum intelegea, ii se facuse mila de Tudor si gandindu-se la el ochii i s-au umezit si intr-un final lacrimile au inceput sa-i curga pe obraji, fara sa scoata un sunet. Spre sfarsitul textului distingea doar unele cuvinte, multe erau inventate sau fara sens.
Tudor a dormit dus pana la ora 1 dimineata. S-a sculat cu o oboseala mare un oase si cu capul vajaind. Dupa ce s-a dezamortit bine si a mancat un sandvis si a baut un pahar cu apa, a stat in pat si privea razele pe care le facea cand strangea din pleoape. Se simtea mult mai bine, parca mai usor, nou. Se bucura de ziua ce incepea sa se iveasca pe fereastra.

One thought on “Deznodamat

  1. Problema personajului tau, incapacitatea de a scrie, de a dezvolta o idee, de a construi ceva se traduce pentru mine in aceea incremenire in neputina, neputinta inteleasa ca locuire in acelasi spatiu cu durerea. astfel durerea se arata ca dialog, greu, scrasnit, incrancenat cu cele spre care tindem, le dorim si capacitatea noastra de a fi in apropierea lor. sa scrie aceasta scrasnitura, acest dialog greoi si aproape monologic uneori si o sa vada ca scrie, ca lipsa unui raspuns e prezenta prin absenta a acestuia, lipsa lui e ca departare din acest loc si deci indrumare catre un altul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s