Ultimul capitol. August.

August(1) ; Noiembrie(2) ; Decembrie(3) ; Martie(4) ; Mai(5) 

Sfarsitul unui proiect. It feels good. Deocamdata, raman sase povesti, desi voiam sapte. 

Transpiram foarte tare. Pe frunte mi se formaseră broboane, iar pe obraji îmi curgeau picături. Am râs împreună. Să-ţi zic exact unde eram. Mă aflam într-o cameră înaltă şi destul de lungă, dar cam îngustă. În mijloc se afla o masă întinsă cu scaune deoparte şi de alta. Lângă zidul din dreapta erau două canapele lipite. Iar în stânga se afla o mică bibliotecă, usa şi o bucată de zid goală. Eu nu stăteam pe canapea sau măcar la masă, ci şedeam pe podea cu spatele sprijinit de zidul gol de lângă uşă. Aici mă aflam când a intrat ea pe uşă. Ne-am privit şi ea s-a apropiat uşor de mine, apoi s-a aşezat în genunchi în faţa mea, acum capetele ne erau la aceeaşi înălţime. Şi-a sprijinit mâinile pe genunchi mei. I-am simţit greutatea plăcută şi mi-am întins picioarele pe lângă tălpile ei, astfel încât simţeam parchetul rece pe gambe şi pe pulpe. Nu a zis nimic. A încercat să zâmbească, dar nu a dus la capăt zâmbetul şi buzele i-au revenit rapid în poziţia normală. Am imitat-o. A repetat gestul, dar de data asta i-am simţit explozia de bucurie pe care o manifestă şi am urmat-o şi eu că un câine loial. Atunci a început să râdă. S-a mişcat patru-cinci centimetri în direcţia mea. Mi-am ţuguiat buzele şi am suflat uşor pe frunte, pe tâmple, pe obraji, pe gât, pe lângă urechi. I-a plăcut asta şi s-a apropiat mai mult. Capul ei se afla la câţiva centimetri de capul meu. În mişcarea asta şi-a mutat mâinile de pe genunchi lângă coapsele mele. Genunchi mi s-au ridicat puţin. Am continuat să suflu, dar acum, ea îşi plimbă capul ca o pisică bucuroasă că este mângâiata. I-am tras mânecile bluzei şi asta i-a dezvăluit umeri străvezii, de culoarea lunii. Exact în momentul ăla, ea oftează şi îi simt respiraţia caldă pe faţă. Mă dau într-o parte şi mă înclin puţin în faţă şi suflu pe umărul drept apoi pe cel stâng. O simt cum tremură uşor sub respiraţia mea. Se roşise toată şi mi-a zis să încetez. M-am oprit şi i-am zâmbit. Am rămas într-o totală nemişcare. A fost un sentiment paralizie din care m-a scos ea, momente mai târziu. S-a aruncat spre mine ca un şarpe spre prada şi mi-a sărutat buzele, scurt, parfumat, copilăreşte. Le-am simţit doar pentru o clipă, dar parcă şi acum mai am gustul buzelor ei pe buzele mele.

Atunci naratorul povestirilor de până acum s-a oprit. Şi-a aplecat capul şi a privit spre măsuţa de lemn unde era aşezată cană de ceai. Bătrânul stătea vizavi într-un fotoliu. De-abia aştepta continuarea poveşti, dar naratorul nostru căzuse pe gânduri.

– Apoi?

Naratorul şi-a ridicat capul şi a privit spre bătrân.

–          Apoi… m-am trezit. Aşa se termină visul. Am luat un carneţele de pe noptieră şi am notat fiecare detaliu pe care puteam să mi-l aduc aminte. L-am mai visat de atunci de încă câteva ori

–          Când se întâmplă asta?

–          Acum mult timp

–          După ce a plecat?

–          Da…

–           Ştii că vii la mine la cabinet de aproape un an şi nu mi-ai spus ce s-a întâmplat exact

–          Multă vreme după dimineaţa când m-am trezit singur în patul nostru, nu am ştiut de ce a plecat, am sunat toţi prietenii noştri, i-am sunat părinţii, am căutat peste tot în apartament după un indiciu. Nimic. Nimeni nu avea nicio idee.

După o săptămână sau cam aşa ceva, după ce găsisem un bilet cu un număr de telefon, m-am decis să sun la numărul ăla. Îmi era frică, credeam că e telefonul unui tip cu care poate fugise. Ţin minte că în timp ce sună, îmi ziceam să nu fie voce de bărbat. A fost un bărbat la telefon, dar după câteva momente de penibile, am aflat că e doctor. I-am explicat situaţia şi mi-a zis că ea a fost o pacientă de a lui, dar nu poate să-mi spună nimic despre situaţia medicală. Ştii, confidenţialitate. L-am implorat şi chiar începusem să plâng când mi-a închis telefonul. Cum doctorul era de la oncologie, puteam să trag o singură concluzie. Cancer. Nu ştiam dacă să vorbesc cu părinţii ei. Erau speriaţi de această dispariţie, dar simţeam că ceva nu este în regulă, ceva jenant, atunci când aduceam vorba de ea şi de plecare ei. După ce am aflat de doctor, m-am gândit că ei ştiau, dar nu voiau să-mi zică.

–          N-ai anunţat poliţia?

–          M-am gândit la asta… doar că… ştii, mi-a lăsat un bilet. Să nu crezi că era o scrisoare de adio sau mai ştiu eu ce. Scrisese pe un bileţel aşa: Mâncarea caldă e în cuptor. Atât şi sub text era era desenată o faţa zâmbitoare, numai că în colţul ochiului drept era o pată de pix. Nu i-am dat importanţă, doar că după ce a plecat m-am tot uitat la desenul ăla şi mi-am dat seama că pata ar putea fi o lacrimă în colţul ochiului. Doamne, ce idiot sunt, aşa m-am gândit eu atunci. Nici nu mai ştiu dacă a vrut să zică ceva cu asta sau nu… a trecut atât de mult timp.

–          Aşa şi nu am anunţat poliţia… mai ales după ce am vorbit cu părinţi ei. Ca să-ţi zic pe scurt, într-o zi tatăl ei m-a tras într-o parte şi s-a confesat. A spus că faţa lui avea cancer şi i-a implorat să nu-mi spună, că nu vrea să mă împovăreze cu boala ei, că e mai bine că pleacă şi se tratează. Mi-a zis că doctorul ei, ăla de la telefon, ştie de un experiment de tratarea cancerului pentru pacienţi că ea, fără nimic de pierdut. Undeva departe. Totul fiind finanţat de ei pentru că era o experimentare avansată, neaprobata. Ştii, riscul pacientului. Egoistă! A acceptat să plece fără să zică ceva.

 

Naratorul a făcut o pauză. Se simţea sleit de puteri, dar şi uşurat că a spus asta, în sfârşit. Bea o gură de ceai, înclinat în faţă cu coatele sprijinite pe genunchi. Bătrânul cu ochelari aşezat în fotoliu a vrut să zică ceva, dar naratorul i-a tăiat vorba.

–          Am încercat să aflu unde s-a dus, dar, încăpăţânatul, doctorul nenorocit nu a vrut să-mi spună. După o vreme m-am lăsat bătut. Am vrut să-mi dau demisia de la muncă, dar mi-am dat seama că asta e tot ce aveam. Rutina specifică muncii m-a salvat, cred. În fiecare dimineaţă mă trezeam la cinci dimineaţa, la şase şi jumătate eram în autobuz, iar la patru ieşeam de la muncă, apoi mergeam în acelaşi bar unde mă întâlneam cu ea, când aveam chef de băut ceva înainte de cină. De fiecare dată mergeam pe acelaşi drum, nimic nu mă putea mişca din limitele pe care mi le impusesem. Tot speram să o găsesc undeva pe traseul ăsta. Cel mai des fantazam cum aş găsi-o la o masă în bar… Într-o zi, stând cu coatele pe masă, beam berea şi priveam prin jur. La un moment dat mi se opreşte privirea pe un cap cu plete negre. Stătea cu spatele la mine şi cu faţa spre fereastră, privind în stradă. Femeia îşi mişca capul într-o parte şi înaltă, iar eu reuşeam să-i prind doar puţin din profil. La un moment dat, ea stăruie cu privirea într-o parte şi eu pot să o văd mai bine. Îngheţ. Rămân aşa câteva momente până când ea decide să-mi dea lovitura finală şi se întoarce complet spre mine, privindu-mă zâmbitoare.

Atunci naratorul nostru se opreşte din povestit pentru că simte că vocea îi începe să-i tremure şi nu vrea să-i dea lacrimile.

După o pauză de două minute continuă. Privind în gol pe fereastră.

–          De ce acum? De ce tocmai acum ai decis să vii, după 10 ani?

–          Voiam ca tu să ştii că sunt bine

–          Voiam să… Nu am lăsat-o să termine de vorbit

–          Mă bucur pentru tine. Am vrut să-i dau replica asta pe un ton sarcastic. Numai că nu mi-am recunoscut vocea. Cum se întâmplă după vreme îndelungată când nu vorbeşti. Apoi am plecat, pur şi simplu am ieşit pe uşă.

 

Îmi ziceam că e imposibil. Cum se poate? Să fie adevărat sau doar un plăsmuire a imaginaţiei, a dorinţei de a o vedea din nou. Părea un scenariu din fantezia mea. După ce mersesem câteva sute de metri, m-am întors spre cafenea, aproape fugind. Nu am mai găsit-o acolo. Era doar o ceaşcă de cafea, jumătate plină, pe masă, iar sub ea se aflau o două bancnote.

Naratorul se opreşte din vorbit şi priveşte fix ceaşcă de ceai. Stă aşa momente bune, apoi ridică privirea spre şi zice că ar trebui să plece. Se uită repede la ceas. Da, s-a terminat şedinţa. Putem să mai stăm câteva minute, îl aude spunând, dar naratorul îşi îmbrăca deja haina. Bătrânul ne conduce naratorul nostru până la usa şi-i spune că ar vrea să-l vadă şi data viitoare. Naratorul da din cap, fără să-i răspundă.

Când se urcă în maşină, gata de plecare, îi sună telefonul.

–          Ai terminat, nu?

–          Da, acum m-am pus la volan.

–          Te-am sunat să te întreb ce vrei să mănânci când ajungi acasă

–          Nu ştiu, ce vrei tu să pregăteşti, spune el şi porneşte motorul

–          Ah, tocmai mi-a venit o idee. O să-ţi fac ceva care-ţi place mult

–          Bun. Ajung acasă curând.

–          Te iubesc.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s