Drumul in afara existentei( In alt loc-updated)

O după-amiază caldă de toamnă. După o zi de mers cu maşina, ajunsesem acolo. Am parcat pe marginea drumului, cam la 500 de metri de la intrare în cartier. Imediat, lângă, se întindea în faţa mea, în razele soarelui roşiatic, un câmp mare acoperit cu buruieni uscate, tufişuri ici şi colo, dar în rest un pământ maroniu, nisipos acoperit cu petece de iarbă. Am lăsat soarele să-mi încălzească faţa.

Mi-am adus aminte de ziua când m-am pierdut pe câmpul ăsta cu un borcan cu o şopârlă în el. Eram singur, înfometat şi murdar, dar nu îmi păsa, eu băteam pământul ăla în lung şi în lat şi încercam să-mi îndeplinesc obiectivele. Era o zi călduroasă de vară, cu soarele deasupra capului, îmi era sete, transpiram, buruienile uscate îmi zgâriau gamba. Mergeam târând borcanul, legat cu o sfoară maro, după mine. Mă simţeam ca un explorator adevărat, până când nu  ştiam pe unde să mă întorc şi m-am speriat. Am stat în fund, în ţărână câteva minute, când am observat în depărtare o siluetă cunoscută.

Ceea ce credeam eu că era o cazarmă. Când am ajuns aproape mi-am dat seama că nu era ceea ce căutăm eu, ci era o clădire cu două etaje fără geamuri şi fără uşi. O clădire părăsită, fără paturi, scaune, becuri, dar părea construită recent. De la intrat m-a izbit un miros pestilenţial, cu cât explorăm mai multe camere cu atât mirosul de urină şi rahat se înteţea. Pe pereţi erau scrise nume, înjurături, porecle, penisuri desenate. Mă uitam la fiecare în parte şi pipăiam zidul scrijelit. În timp ce studiam peretele cu degetele am lovit cu piciorul un băţ scurt cu capul ascuţit, albit de var. L-am luat şi mi-am scris şi eu numele într-un loc liber. Fericit, am urcat scările, în viteză, dar am călcat pe şiret şi am căzut pe cimentul tare. Mi-am julit palmele şi genunchii, am început să plâng fără sunet, suflând peste răni. La etaj, cu lacrimi în ochii, am văzut într-una din camere un scaun şi o masă, pe care erau aşezate o cană, o sticlă şi o pungă şi o pereche de pantofi uzaţi aşezaţi lângă piciorul scaunului. Am îngheţat şi am privit fix spre masă , aproape fără să respir. Era clar că cineva stătea în clădire sau, cel puţin, trecuse pe acolo. Mă speriasem serios. Voiam să văd dacă este cineva, dar nu îndrăzneam, aşa că am luat-o la fugă pe scări şi m-am îndepărtat de clădire fără să privesc înapoi. Când m-am oprit, la marginea unui drum, să îmi trag sufletul, mi-am adus aminte că nu am luat borcanul cu şopârlăul. M-am plimbat în susul şi josul drumului prăfuit, încercând să-mi fac curaj pentru a-mi recupera guşterele. Până când să mă hotărăsc, a trecut o maşină pe lângă mine şi a oprit puţin mai în faţă. Mi-am auzit numele strigat. Prin praful înecăcios, ridicat de rotile maşini, mi-am croit drum până la portiera să-l văd pe domnul Bora. Eşti cam departe de casă, hai să te duc înapoi la maică-ta.

Am încuiat maşina şi am mers mai departe, până la fostul stadion de fotbal, unde eram copil de mingi când juca echipa în diviza D sau ma urcam la tabela de marcaj unde ţineam scorul şi priveam meciul . Ţin minte că era un băiat de vârstă cu mine care se credea mare fotbalist pentru că tatăl lui juca la echipă. Aproape îl credeam, taică-su era căpitanul echipei. Ne trata pe noi de sus, dar nu era cu nimic mai bun şi mai avea şi tunsoarea oribilă de castron. Când eram mic, eram foarte obsedat să joc fotbal, să devin fotbalist şi de fiecare zi de naştere şi crăciun speram să primesc o minge de fotbal. Într-un an, ţin minte, a cumpărat tata trei mingi, noi trei băieţi, şi le-a pus pe masă în bucătărie. Îmi sclipeau ochii de fericire şi mă uitam lacom la toate. Una era albă, lucioasă cu petecele în formă de romburi şi cu dungi roşii, a doua, tot albă, dar cu romburile mici şi fără desene, iar a treia era maro, cu dungi mari şi grea. Eu, fiind cel mai mic, am ales primul, bineînţeles că am ales-o pe cea mai strălucitoare. Am ieşit în spatele blocului şi am adunat toţi copii să le arăt noua mea minge. Am tras câteva şuturi la poartă, am făcut două echipă şi am jucat, până când cineva a şutat undeva în afară terenului, într-un boschet de trandafiri… ţin minte că am plâns ziua aia.

Am mers pe lângă zidul crăpat al stadionului, în timp ce călcam pe pământul uscat de lângă marginea şoselei. Din când în când un scaiete mi se lipea de pantalon. Am ajuns în dreptul porţii pe unde intrau jucătorii şi arbitrii. Înainte părea mare şi de nepătruns, puternică, acum e mică, ruginită şi de abia se mai ţinea în balamale de zidul din ciment la fel de şubrezit. Vrând să arunc o ultimă privire pe terenul de fotbal, m-am repezit şi m-am apucat cu mâinile de gard, dar când mi-am sprijinit şi piciorul, o bucată mare de ciment, împreună cu mine, a căzut peste buruienile uscate de la mărginea drumul. Mi-am reţinut înjurătura, m-am scuturat apoi am păşit spre blocurile şi părculeţul unde mă jucam când eram mic. Am mai aruncat o privire în spate şi am observat scaunele ruginite de la “oficială” cum îi spuneau atunci. Situată la câţiva metri deasupra pământului, “loja” se ocupa prima la un meci, eu nu stăteam acolo, voiam să fiu aproape de acţiunea meciului. “Şi mai este un lucru special în legătură cu locul ăsta” mi-am zis în timp ce am şutat într-o pietricică de pe asfaltul găurit, mâncat de timp. Acolo a început jocul nostru unde ne provocăm să sărim de la anumite distanţe, destul de stupid, puteam să ne accidentăm, dar nu ne păsa. Eu împreună cu… mi-am scremut mintea câteva momente şi mi-am adus aminte numele celor doi prieteni de aici… Alex şi Cosmin făceam chestia asta. “Nu ai cur! Nu ai cur (curaj)… era zicala noastră când îi era frică să sară unuia dintre noi, chestia asta ne motiva imediat şi săream, niciunul dintre noi nu vrea să nu aibă cur, toţi voiam să avem cururile intacte. Ar fi ceva dacă am găsi un cuvânt care să funcţioneze şi acum, la fel ca atunci.

M-am plimbat mai departe prin oraşul ros de timp. Străzi crăpate, buruieni crescute fără măsură, faţada blocurilor crăpata, culoare decolorată, zidurile care au rămas în picioare abia mai rezistau şi erau doar porţiuni din el. Micile alei dintre blocuri şi prin părculeţul oraşului erau atacate, sugrumate de vegetaţia ce nu mai ştie nicio limită. Băncile solide, de altă dată, cu lemnul vopsit albastru păreau că nişte anomalii ale pământului, ca şi cum ar fi crescut din pământ. Când am trecut de ultimul bloc, în dreptul teatrului de vară mă simţeam ca într-un loc de pe altă planetă, un loc uitat complet pe care timpul la ros ca o termite harnica puţin, câte puţin. În dreptul intrării în teatru peisajul era de-a dreptul dezolant. Toată podeaua, odată acoperită cu marmură, acum era crăpata, spartă. Erau si nelipsitele buruieni, care au ţâşnit prin fiecare locşor, unele erau mai înalte ca spătarul băncilor. Bănci din care mai rămăsese doar scheletul de fier pentru că lemnul putrezise de mult. De la intrare parcă priveam un cimitir, de la capătul lumii, al băncilor, iar spătarele erau crucile uitate. Unele sunt căzute pe pământ, altele rupte de la jumătate, cele mai multe aplecate sub povara proprii greutăţi. Scena micuţă din fata avea două scări laterale, dar doar cea din dreapta mai era întreagă, pentru că cealaltă era distrusă complet. Când urcam scările am observat pe podeaua scenei o mâzgălitură scrisă cu un spray roşu. Am dat cu piciorul la o parte ierburile uscate şi un strat uscat de nămol, apoi m-am aşezat în genunchi şi am şters şi cu mâna să văd mai bine ce scria. “Nothing left”, asta am reuşit să desluşesc din ce era inscripţionat acolo. Când a sunat alarma telefonului, tocmai mă aşezasem pe marginea scenei cu picioarele suspendate în aer privind în stradă. Am oprit alarma, apoi mi-am scotocit rucsacul în căutarea cutiei. “Uite că am găsit-o”, am zis cu voce tare şi am aşezat-o pe genunchi. Am deschis flaconul cu medicamente şi am luat două pastile: una roşiatică şi cealaltă galbenă. Am aşezat flaconul înapoi în cutie, lângă nişte poze şi alte amintiri. În timp ce puneam cutia în rucsac, prin minte mi-au trecut rapid şi sfâşiitor cuvintele pe care le-am auzit ultima oară de la ea.. “Dacă pleci, nici să te mai întorci”.

Peste câteva minute mă găseam afară. Mergeam pe strada ce delimita sfârşitul localităţii şi începutul naturii dezlănţuite. Terenul pe unde alergam mingea era aproape complet distrus, o poartă era căzută la pământ, iar cealaltă, deşi încă stătea în picioare, era ruptă. Am mai reuşit să zăresc un tanc, o machetă, exerciţiu pentru soldaţi, dar care era mai mult folosit de noi, copii. Era năpădit de iederă. Mâncat de rugină şi tras în pământ, stătea ferm aşteptând următorul exerciţiu la care să ia parte. Am aşteptat puţin, privind în lungul străzii, apoi m-am întors spre maşina.

Locul nu era pustiu. Copiii se jucau prin fata blocurilor decăzute, cu jucării stricate, murdari, dar veseli, iar adulţi stăteau pe bordură sau pe scaune, aduse din casă, supraveghindu-şi odraslele sau priveau de pe balcon. Toată lumea se uita ciudat, curios la bătrânul cu un rucsac în spate, care a venit în cartierul lor şi cercetă totul. Deşi am venit aici în vizită, eu mă simţeam că într-o cuşcă la zoo, privit din toate unghiurile. De ce stătea cineva în pustietatea asta? Oameni s-au mutat aici, la marginea pământului, cum îl ştim noi, deoarece apartamentele s-au dat aproape pe gratis, iar zona nu se afla foarte departe de oraşul încă funcţional. Am găsit şi sala de concerte de la parter, iar la etaj birouri şi camera unde mi-am început cariera.

M-am aşezat pe bordura din faţă şi mi-am aprins o ţigară, privind straturile diferite de vopsea decojite de pe clădire. Trag de câteva ori din ţigară, apoi o las lângă mine fumegând. Îmi sprijin coatele pe genunchi şi cu o mână încep să-mi pipăi rănile provocate de timpul nemilos. Pielea zbârcită, brăzdată de timp îmi arată că nu sunt diferit de ceilalţi şi mor ca toată lumea, poate de asta am venit aici. Dacă vedeam locul unde am chiulit prima dată de la grădiniţă, şi m-am dus acasă imediat, iar mama şi-a dat seama apoi m-a dus înapoi, dacă îl revedeam, speram să mă simt mai bine. Locul unde am furat prima dată struguri şi lubeniţa din remorcile tractoarele ce treceau pe stradă, prima traumă despre injecţii, când la şcoală mi s-a făcut o injecţie în picior, iar eu l-am încordat şi m-a durut câteva zile. Dar locul ăsta nu mai este al meu, nimic din ce văd nu îmi aparţine. Locul acela, vesel si luminos, trăieşte doar în mine, în mintea mea.Pentru restul lumii a dispărut complet. Am stins ţigara şi am plecat domol, la fel cum am venit, până la maşină, privind din nou pentru ultima dată locurile care au contribuit la clădirea sufletului meu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s