“Le schaphandre et le Papillon

„Le Schaphandre et le Paillon” este un film care-ti ramane pe retina si in memorie. Este un film care te face sa incerci mai mult, poate sa creezi ceva, poate sa traiesti mai mult.

Jean-Dominique Bauby, Jean-Do pentru prieteni, sufera un atac cerebral si ramane paralizat aproape in intregime, cu exceptia ochiului stang. Din aceasta situatie imposibila incepe si filmul nostru. Seamana cu „Mar Adrento”, intr-o oare care masura, numai ca  „Le schaphandre et le Papillon” merge pe ideea de a ne arata ce se intampla cu un om intr-o astfel de situatie. Ce inseamna sa traiesti? Ce poti face pentru a merge mai departe? Te mai poti bucura, daca da, care iti mai sunt bucuriile?

Filmul trateaza un caz real. Jean-Dominique Bauby, redactorul sef al revistei „Elle”, ramane paralizat si decide ca timpul ramas sa-l petreaca scriind o carte, care va primi numele „Le Schaphandre et le Papillon”. Scenariul are la baza aceasta opera si pot spune ca este foarte bine scris oferindu-ne si cateva replici memorabile.

Filmul nu este la fel ca o carte. Logic, de aceea era nevoie de un foarte bun regizor pentru a putea reda cum trebuie cuvintele, pentru a putea starnii curiozitatea privitorului si sa nu-l plictiseasca. Julian Schnabel a fost o alegere foarte buna pentru acest post. Totul este filmat excelent si sunt multe cadre memorabile( inceputul e cetos, apoi devine mai clar; scena cand ii este cusut ochiul etc).  Reuseste, de asemenea, sa redea foarte bine sensibilitatea femeilor, lucru pe care-l aprecia si Jean-Do, prin cateva planuri detaliu in care vedem o mana cu pielea fina, un picior bronzat sau un decolteu gingas.   Julian Schnabel reuseste un lucru esential sa-l redea:  senzatia ca esti si tu prins in suferinta de pe ecran. In sindromul Locked-In. Minute bune vedem doar din perspectiva personajului principal, ceea ce ne da un sentiment claustrofobic si ajungem sa tanjim dupa un moment de eliberare, oferit abia in minutul 13, printr-un flashback.

Toti actorii au fost foarte bine alesi. Mathieu Amalric nu are prea multe de facut, din punct de vedere fizic, insa tocmai prin imobilitatea sa creeaza empatie publicului. Poti sa simti frustrarea de a nu-ti putea controla corpul. Emmanuelle Seigner este excelenta in rolul fostei sotii a lui Jean-Do. A transpus foarte bine suferinta prin care trecea, cand ea trebuia sa-i traduca clipirile lui Jean-Do iubitei acestuia.   Si Anne Consingy merita mentionata pentru rolul ei. O apreciere subiectiva, dar bine argumentata, zic eu, ar fi aceea de a felicita pe cel care s-a ocupat de alegerea actritelor. Pe langa faptul ca joaca bine sunt si frumoase. Si cred ca e bine pentru ca in film vedem foarte multe planuri cu fetele acestora.

Poate e putin prea lung, poate ar fi putut fi putin mai dinamic, dar nu este asta o problema adevarata. Este un film emotionant, care prezinta o poveste impresionanta, iar eu de abia astept sa citesc cartea cu acelasi nume.

Nota 4,5/5

Asa sta treaba cu filmul, iar de curand am primit intr-un super cadou si cartea. Eram curios sa vad ce a scris omul si pot sa spun ca nu sunt dezamagit, chiar mi-a placut.

Nu este foarte mare diferenta intre cele doua opere, filmul si cartea, dar sunt motive pentru care vrei sa citesti si ceea ce a scris Jean-Do.

Cartea e un pic altfel focusata, mai mult pe prieteni si ceva spre munca, pe cand in film afli doar ca a fost redactor sef la revista Elle, atat. Sunt la fel, dar diferite, insa reusesc ambele sa-ti transmita acelasi sentiment. Un fragment care nu  stiu cum a fost sarit in film. Poate doar pentru un asemenea moment merita sa citesti cartea.

El, Jean-Do, primeste un pont in legatura cu o cursa de cai. Stia cine va castiga si daca paria, facea bani frumosi. Primeste bani de la echipa redactionala si merge la curse, insotit de un prieten. Calul pe care trebuia sa parieze era in cursa 4. Asa ca, au zis ei ca ar fi bine sa petreaca ceva timp la restaurant. Au mancat, au baut, au vorbit si cand si-au dat seama ca incepe cursa 4, au realizat ca au uitat sa puna banii pe cal. Bineinteles, armasarul, Mithra-Grandchamp, a castigat cursa, iar Jean-Do a pierdut multi bani.

Inainte sa continui, vreau sa spun ceva despre intamplarea de mai sus. Am mai intalnit asemenea momente in alte nuvele, romane etc, dar nu pot sa-mi imaginez ca asa ceva s-ar putea intampla in viata reala. Eu, daca as fi fost in locul lui, as fi stat cu ochii numai pe cursa 4 si as fi pariat imediat cum se deschideau casele. Nu pot sa cred ca as fi pierdut o asemenea ocazie. Nu prea pot sa inteleg cum ai putea face asta. Oricum, poate gandesc doar eu asa. Sa continuam

Asa si acum vreau sa transcriu sfarsitul povestii, iar eu nu o sa mai comentez, pentru ca nu mai are rost:

Mithra-Grandchamp is the woman we were unable to love, the chances we failed to seize, the moments of happiness we aloud to drift away. Today it seems to me that my whole life was nothing but a string of those small near misses: a race whose result we know before hand but in which we fail to bet on the winner. ( ah, da, e in engleza, dar cred ca va descurcati)

http://www.youtube.com/watch?v=G69Zh7YIg8c

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s