De ce imi plac femeile si pisicile

Orientarea pisicilor de Julio Cortazar.

Va invit sa cititi aceasta minunata poveste si poate va gasiti si voi motivele pentru care va plac femeile si pisicile.

Când Alana şi Osiris mă privesc, nu mă pot plânge că disimulează ceva, nu există pic de duplicitate. Mă privesc în faţă, Alana cu lumina-i albastră şi Osiris cu razele-i verzui. La fel se privesc una pe alta, Alana mângâind spinarea neagră a lui Osiris care-şi ridică boticul din farfurioara cu lapte şi miaună satisfăcută, femeie şi pisică atingând zone care mie îmi scapă, pe care mângâierile mele nu le cuprind. Am renunţat de mult s-o mai stăpânesc pe Osiris, suntem buni prieteni iar între noi e o barieră de netrecut; dar Alana îmi e soţie şi între noi e o altă altă distanţă, ceva ce ea nu pare să sesizeze dar care intervine în fericirea mea când Alana se uită la mine, când mă priveşte în faţă la fel ca Osiris şi-mi zâmbeşte sau îmi vorbeşte fără cea mai mică rezervă, dăruindu-se în fiecare gest ori atitudine aşa cum se dăruie în iubire, când trupu-i întreg e asemeni ochilor ei, o dăruire absolută, o reciprocitate neîntreruptă.

E ciudat; deşi am renunţat să pătrund de-a dreptul în lumea lui Osiris, dragostea mea pentru Alana mă împiedică să accept acest pact simplu, de cuplu pentru totdeauna, de viaţă fără secrete. Dincolo de aceşti ochi albaştri mai e ceva, cuvintele, gemetele şi tăcerile în profunzimea lor ascund alt tărâm, respiră altă Alana. Niciodată nu i-am spus-o, o iubesc prea mult ca să destram această pojghiţă de fericire prin care s-au scurs atâtea zile, atâţia ani. Mă încăpăţânez, în felul meu, să înţeleg, să descopăr; o observ, fără a o spiona totuşi, o urmez fără a-mi pierde încrederea în ea; iubesc o minunată statuie mutilată, un text neterminat, un crâmpei de cer înscris în fereastra vieţii.

Într-o vreme, muzica mi s-a părut că avea să-mi indice adevărata cale spre Alana; privind-o ascultând discurile noastre cu Bártok, cu Duke Ellington, cu Gal Costa, o lentă transparenţă mă adâncea în ea, muzica o dezbrăca altfel, o transforma şi mai mult în Alana fiindcă Alana nu putea fi numai femeia aceasta care mă privise mereu în faţă fără să-mi ascundă ceva. În ciuda Alanei, dincolo de Alana, eu o căutam pentru a o iubi mai mult şi dacă la început muzica m-a făcut să întrevăd mai multe Alane, veni ziua când în faţa unei gravuri de Rembrandt am văzut-o schimbându-se şi mai mult, aşa cum jocul norilor transformă brusc luminile şi umbrele unui peisaj. Am simţit că pictura o ducea undeva dincolo de ea însăşi, departe de acel unic spectator ce putea măsura instantaneea metamorfoză, nicicând repetată, fugitiva viziune a Alanei în Alana. Intervenind involuntar, Keith Jarrett, Beethoven şi Anibal Troilo mă ajutaseră să mă apropii dar în faţa unui tablou sau a unei gravuri, Alana devenea şi mai mult decât ceea ce credea ea că este, intra pentru o clipă într-o lume imaginară, ieşind din ea însăşi, deplasându-se de la o pictură la alta, comentându-le sau tăcând. Joc de cărţi pe care orice nouă contemplare îl amesteca pentru cel care, tăcut şi atent, rămas puţin în urmă sau luând-o de braţ, vedea succedându-se regii şi aşii, pica şi trefla, Alana.

Ce se putea face cu Osiris? Să-i dai laptele, s-o laşi în ghemul ei negru, torcând satisfăcută; dar pe Alana o puteam duce la galeria aceea de artă unde fusesem şi ieri, puteam să asist încă o dată la un teatru de oglinzi şi camere obscure, de imagini tensionate pe pânză în faţa acestei alte imagini de blugi veseli şi bluză roşie care după ce-şi stingea ţigara la intrare, mergea de la un tablou la altul, oprindu-se exact la distanţa pe care privirea i-o impunea, întorcându-se la răstimpuri spre mine pentru a comenta sau compara. N-ar fi putut descoperi nicicând că eu nu mă aflam acolo pentru tablouri, că oarecum din spate ori dintr-o parte, felul meu de a privi nu semăna deloc cu al ei. Niciodată nu şi-ar fi dat seama că mersul ei lent şi gânditor de la un tablou la altul o transforma într-atât încât mă obliga să-nchid ochii şi să lupt ca să n-o strâng în braţe şi s-o aduc în pragul delirului, într-o fugă nebună pe stradă. Dezinvoltă, descoperind cu naturaleţe plăcerea, opririle şi amânările ei se înscriau într-un timp diferit de al meu, străin de crispata mea aşteptare, de setea mea.
Până atunci totul fusese un presentiment vag, Alana în muzică, Alana în faţa lui Rembrandt. Acum însă, speranţa mea se-mplinea aproape insuportabil; de la sosirea noastră, Alana se dăruise picturilor cu o atroce inocenţă de cameleon, trecând dintr-o stare într-alta fără a şti că un spectator încordat îi pândea atitudinea, înclinarea capului, mişcarea mâinilor sau a buzelor, cromatismul interior care o străbătea, arătând-o altfel, acolo unde cealaltă era întotdeauna Alana, adăugându-se Alanei, cărţile căzând una peste cealaltă, completând jocul în fine.

Lângă ea, înaintând pe lângă pereţii galeriei, o vedeam dăruindu-se fiecărei picturi iar ochii mei multiplicau un triunghi instantaneu ce se-ntindea dinspre ea spre tablou şi dinspre tablou spre mine însumi pentru a reveni spre ea şi a surprinde schimbarea, aureola diferită care o învăluia pentru o clipă cedând apoi locul unui nou nimb, unei alte tonalităţi ce o expunea ultimei şi adevăratei nudităţi. Imposibil de prevăzut până unde avea să se repete această osmoză, câte noi Alane aveau să mă-ndrepte în fine spre sinteza din care aveam să ieşim amândoi copleşiţi şi ea care nu bănuia nimic şi-şi aprindea o nouă ţigară înainte de a-mi cere s-o duc să bea ceva dar eu ştiam că îndelungata mea pândă se terminase în sfârşit şi că dragostea mea urma să-mbrăţişeze de-acum înainte vizibilul şi invizibilul, să accepte privirea limpede a Alanei fără incertitudini de uşi închise, de treceri interzise…

În faţa unei bărci solitare şi a unui prim plan de stânci negre a rămas nemişcată vreme îndelungată; o imperceptibilă unduire a mâinilor o făcea parcă să înoate în aer, să caute largul mării, o fugă de orizont. Nu mă mai putea surprinde că această nouă pictură, flancată de şiruri de creste ce interziceau accesul spre copacii învecinaţi, o făcea să dea înapoi căutând parcă o altă perspectivă şi brusc era repulsia, refuzul unei îngrădiri de neac-ceptat. Păsări, monştri marini, ferestre deschise tăcerii ori acceptând un simulacru de moarte, orice pictură nouă o secă-tuia pe Alana, dezgolind-o de culoarea ei anterioară, smulgându-i modulaţiile libertăţii, ale zborului, ale marilor spaţii, întărindu-i refuzul în faţa nopţii şi a neantului, neliniştea-i solară, aproape teribilul ei impuls de pasăre phoenix.

M-am retras, ştiind că mi-era imposibil să-i suport privirea, surpriza-i interogativă când avea să-mi citească pe chip confirmarea năucitoare, pentru că eu mai eram şi asta şi era şi proiectul meu Alana şi viaţa mea Alana, asta dorisem eu dar un prezent, de oraş şi de cumpătare, îmi înfrânase dorinţa şi acum era în fine Alana, Alana în cele din urmă iar eu cel din clipa aceasta, chiar de acum. Aş fi vrut s-o ţin goală în braţe, s-o iubesc în aşa fel încât totul să fie clar între noi, totul să fie spus o dată pentru totdeauna iar din această nesfârşită noapte de dragoste să se ivească pentru noi, care cunoşteam deja atâtea altele, primii zori ai vieţii.

Am ajuns la capătul galeriei, m-am apropiat de ieşire întorcând capul şi sperând că aerul şi luminile străzii aveau să-mi redea ceea ce Alana ştia despre mine. Am văzut-o oprindu-se în faţa unui tablou pe care vizitatorii ceilalţi mi-l ascunseseră, rămânând mult timp nemişcată, contemplând pânza cu o fereastră şi o pisică. O ultimă transformare o preschimbă într-o statuie molatecă separată evident de ceilalţi, de mine care mă apropiam nedecis, căutându-i ochii pierduţi pe pânză. Am văzut că pisica era aidoma lui Osiris şi că privea în depărtare ceva ce nu puteam vedea din pricina zidului ferestrei. Imobilă în contemplare, părea mai puţin imobilă decât imobilitatea Alanei. Am simţit într-un fel că triunghiul se destrămase; când Alana şi-a întors capul spre mine, triunghiul încetase să mai existe, ea se-ndreptase spre tablou dar nu mai revenise, rămăsese lângă pisică privind dincolo de fereastra prin care nimeni nu putea să vadă ceea ce vedeau ele, ceea ce vedeau doar Alana şi Osiris ori de câte ori mă priveau drept în faţă.

4 thoughts on “De ce imi plac femeile si pisicile

  1. Pingback: Leapsa reloaded! Win! « Blog`n`Rolla

  2. Pingback: Lepsuiesc iarasi « The Single Jingle

  3. Pingback: Leapşa cu tatuaje - Horea Mihai Badau - Despre Social Media si nu numai

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s