Woland(Provizoriu) Part 1.

Dupa cum v-am promis. Prima parte. Enjoy.

Şi-a tras în farfurie o bucată de friptură de pe platou, apoi lângă a aşezat câteva linguri de orez împreună cu ciuperci prăjite, aburinde. A tras puternic aer pe nas, aplecat deasupra farfuriei. A zâmbit mulţumit. Suita numărul 1 de violoncel a lui Bach răsuna de la pick-up, foarte bine întreţinut de altfel. Masa era plină de bunătăţi. Înainte mâncase somon fumee şi icre negre şi băuse un vin, dulceag, foarte bine ales de gazde. O dată cu felurile de mâncare s-a schimbat şi vinul. Tot delicios, însă mai aspru. Sufrageria uriaşă emana bogăţia: mobila veche, aristocratică, mirosind uşor a lemn dulce, covoarele persane şi lustrele, în număr de trei, aurite. Locul arată exact cum trebuie. Nici prea aglomerat de mobilă şi articole decorative, dar nici nu ducea lipsă. Deasupra capului invitatului la cină trona tabloul lui Van Gogh, “Noaptea înstelată”. Părea o copie extrem de bine făcută. Mâncau fără să vorbească prea mult.

–          Domnule…

–          Te rog, nu-mi spune aşa. În casa mea asemenea politeţe este exagerată. Te-aş ruga să-mi spui pe numele mic sau poţi să mă strigi cum mă alintă prietenii mei, spune gazda apoi şi-a ridicat paharul de vin şi a băut.

–          Cum doriţi, domnule, pardon.

–          Da, spune-mi Woland.

–          Bine, Woland să fie, dar, dacă nu mă înşel, îmi pare cunoscut acest nume.

–          Cu siguranţă că ai citit şi tu “Maestrul şi Margareta” a lui Bulgakov.

–          Ah, da, aşa este. Acum îmi aduc aminte. Interesantă alegere.

Cât timp cei doi bărbaţi discutau, muşcau din pâine şi sorbeau din vin, lângă cei doi se afla soţia lui Woland. O femeie uimitor de frumoasă şi tânără. Nu-i dădeai mai multe de 20 de ani, deşi ea susţinea că îi calca pe urme lui 29. Era înaltă şi avea părul şaten deschis, uşor ondulat, aşezat pe umerii albi că laptele. „Mă jur că aşa îmi imaginam toate eroinele frumoase din romanele ruseşti”, şi-a spus Mihail când ea, împreună cu Woland, l-a întâmpinat la uşă. Pentru cina asta era îmbrăcată într-o rochie simplă, neagră, ce mergea până la podea şi se lega deasupra umărului drept, stângul ramând golaş. După nume, Marguerite, părea de origine franţuzească, dar Mihail, după ce a aflat porecla şefului, credea că nu este numele ei real.

–          Îţi plac pisicile, Mihail?

–          Spuneţi-mi Mihai, doar mama mă strigă Mihail. Ea a ţinut foarte mult să-mi pună acest nume demodat.

–          Bine, cum vrei. Dar să ştii că ceea ce este demodat astăzi, poate reveni la modă mâine.

–          Ei, până atunci rămânem la Mihai. Şi ca să vă răspund la întrebare, îmi plac pisicile, dar aş prefera un câine ca animal de companie.

Discul de la pick up s-a oprit şi un miorlăit s-a auzit de undeva de pe canapea. O pisică, mare, gri închis, şi-a scos capul de printre perne. A aruncat o privire spre masă apoi s-a grăbit la picioarele stăpânei. Marguerite l-a apucat de jos, l-a aşezat pe masă şi i-a dat farfuria ei pisicii.

–          El e Behemont, a spus ea în timp ce-l mângâia. De la cap până la coadă.

Mârtanului nu-i plăcea să fie deranjat în timp ce mânca pentru că mârâia de fiecare dată când era atins.

–          E foarte mare! Cred că e mai solid decât un câine Chihuahua.

–          Sigur. Încă de mic era mare, ca să zic aşa, a zâmbit, de asta a şi fost numit aşa de către soţul meu. Şi-a întors faţa spre Woland şi i-a mângâiat mâna.

Tot timpul ajungea la timp. Niciodată nu întârziase la serviciu până acum. În ultima vreme ajungea cu 10-15 minute după începerea programului şi nu înţelegea de ce. Nu-şi schimbase obiceiurile. Ritualul de dimineaţă era acelaşi. Se trezea la şapte şi jumătate, îşi târa picioarele până la baie, apoi ieşea vioi şi făcea câteva flotări şi genuflexiuni, încă în pijamale, îşi bea cafeaua în timp ce se uita la televizor. Şi aşa mai departe. Folosea metroul, mai rar maşina. De la staţie mergea câteva minute pe jos până la birou. Toate astea îl făceau să ajungă la nouă fix. La ora deschiderii.

În ultima săptămână se găsea că întârzie. Fie că erau cinci minute, zece sau chiar cincisprezece minute. Nimeni nu-i zisese nimic. Toţi îl ştiau ca un tip foarte ordonat. Agenda lui putea să-ţi spună asta. Avea aproape toată ziua programată acolo, chiar dacă se întâmpla ca zilele să fie banale. Avea notat: masă prânz, întâlnire x, cafea la pub şi aşa mai departe. Aşa se obişnuise de mic. Maică-sa îl pusese să-şi scrie în caiet ce are de făcut. “O să te ajute la teme”, i-a spus. O dată cu întârzierile şi agenda a început să fie neglijată. Ultima zi notata era în urmă cu o săptămână. Cina din weekend de la şef de acasă. Când îi mâncase mâncarea bună, îi ascultase vinilurile, îi sorbise nevasta din ochi, când se adâncise în scaunul de piele din birou.

Chiar dacă întârzia, şeful părea să-l placă mai mult. Woland nu ştia ce se întâmplase în seara aceea. Plecase din sufragerie până la birou, să aducă cele mai noi trabucuri.

Acum Woland venea tot mai des pe la Mihai la birou. Zâmbea şi-l bătea pe spate, prieteneşte. Tot timpul era impecabil îmbrăcat. Cravată şi vesta nu-i lipseau. Şi mirosea bine. Toate femeile vorbeau de el când erau singure. Mai ales la masa de prânz. Se adunau în bucătăria mică de birou, îşi pregăteau salatele şi pieptul de pui făcut pe grătar, şi vorbeau despre Woland.

–          S-a purtat aşa frumos cu mine azi. A trecut pe la calculatorul meu şi şi-a ţinut mâna pe umărul pe în timp ce se uită la ce fac. M-a prins că nu lucram, dar n-a zis nimic. Mi-a zâmbit, de m-am topit toată. Îţi dai seama, eu m-am roşit şi i-am zis că nu o să se mai întâmple.

–          Şi el ce-a zis?

–          A fost calm. Mi-a spus că nu e nicio problemă. Mi-a zis că îi place cum m-am vopsit şi a plecat. Mirosea aşa bine.

–          Chiar aşa ţi-a zis?

–          Da, chiar aşa.

–          Cum o fi pus mâna aia pe el? Eu i-aş trage-o pe fiecare seară!

–          Maria…?!

Mihail nu înţelegea de ce Woland îl plăcea. Nu i se păruse că făcuse o impresie bună la cină. Cel puţin, nu lui. Soţia lui Woland a părut că-i apreciază fluenţa vorbirii şi cunoştinţele muzicale. Poate chiar şi frumuseţea chipului.

Într-o zi de vineri, când îşi strângea lucrurile, Mihai a fost chemat în biroul şefului. Nu fusese niciodată acolo. A urmat-o pe secretara lui Woland, încercând să găsească motivul pentru care a fost chemat. “Poate o fi aflat. Nu avea cum să afle. Soţia lui nu ar mărturisi. Ar fi şi ea în pericol, la fel ca şi mine”. Femeia i-a arătat uşa, apoi s-a aşezat la ea la birou. Mihai a încercat să-i prindă privirea. Poate afla în ochii ei motivul lui Woland. Nu a citit nimic.

To be continued…

2 thoughts on “Woland(Provizoriu) Part 1.

  1. Pingback: Woland-Part 2 « Leafs in february*

  2. Pingback: Woland « Leafs in february*

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s