Woland

E gata, prieteni. Am dus la bun sfarsit povestea inspirata din romanul “Maestrul si Margareta” al lui M. Bulgakov. A fost ciudat sa o scriu, pentru prima data am mers la drum, oarecum, orb. Povestea a curs de la sine cum a vrut. Primele doua parti au aparut acum ceva timp (prima parte si a doua -daca ati uitat textul aruncati un ochi inainte), iar aici (poate formatul de aici e mai lizibil) gasiti tot textul cap coada. Mai jos o sa cititi ultima parte, destul de mare. Mie mi-a placut sa o scriu si sper ca si voua o sa va placa sa o cititi.

P.S Iertati-mi diacriticile- unele ar putea lipsi, altele ar putea fi aiurea puse. Nu sunt obisnuit sa scriu direct cu diacritice, iar asta face procesul de corectare mai greu.

Într-o zi, când a ajuns la birou a găsit o cutie maro cât o palmă de mare. S-a uitat curios la ea în timp ce-şi agăţa sacoul în cuier şi geanta pe scaun. Avea o fundă vişinie. A cântărit cutia în mâini. Era uşoară şi fină la atingere. A tras uşor funda cu degetele, iar aceasta s-a desfăcut delicat. După ce a ridicat capacul cutiei, mirosul din interior s-a împrăştiat în afară. Mirosul extraordinar al ţigărilor pe care le fumase cu câteva zile înainte, la şef în birou. A luat una şi a trecut-o pe sub nas.

–          Văd că mi-ai găsit cadoul, a perorat Woland din capătul încăperii. Stătea sprijinit pe uşa biroului cu o cană de cafea în mână.

–          Da, da… dar… de unde le pot cumpăra şi eu? Ca să nu va mai deranjez de fiecare dată când…

–          Stai liniştit, îţi aduc eu, îmi spui când le termin şi-ţi aduc.

–          Dar nu există… n-a apucat să termine ce avea de spus pentru că Woland a intrat înapoi în birou.

Cu ţigara în mâna a mers spre balcon. Acolo a întâlnit un coleg, care tocmai se pregătea să plece. I-a cerut un foc apoi a rămas singur. Fuma și încerca să-și aducă aminte firul narativ al romanului „Maestrul şi Margareta”. Doar bucăți ii veneau înapoi, secvențe și senzații. A aruncat chiștocul și a revenit la muncă.

Într-o altă zi, în timp ce Mihai era ocupat cu munca, Woland l-a vizitat şi l-a rugat să-l urmeze. Mihai a protestat puţin deoarece avea un proiect de terminat şi nu avea timp de pierdut. Woland s-a uitat prin cameră şi a pus pe altcineva să-i termine treaba.

–          Hai să ne plimbăm puţin. Avem nevoie de aer proaspăt.

–          Sunteţi sigur? Încă nu am terminat…

–          Da, e în regulă.

Au coborât cu liftul până în parcarea subterană a clădirii. Niciunul nu zicea nimic. Mihai ar vrea să întrebe unde merg, însă nu îndrăznea. Se auzea doar ecoul pantofilor. Toc Toc. S-au oprit la un moment dat. Cineva a turat motorul unei maşini.

–          Eşti fericit, Mihai? L-a întrebat Woland privind în direcţia de unde se auzea maşina.

–          Cât se poate, a răspuns el criptic.

–          Ce înseamnă asta?

–          Păi, nu ştiu, e greu să vă răspund aşa…

–          Ţi-am zis să-mi spui Woland. Nu vrei să ai bani, şofer la maşină, să mănânci şi să bei bine apoi să te duci acasă la frumoasa ta soţie?

–          Cred că toată lumea vrea asta.

–          Şi atunci de ce nu o fac mai mulţi?

–          Pentru că nu pot, pentru că e greu, poţi să n-ai noroc şi altele.

–          Şi tu nu vrei?

Mihai, cu capul în pământ, nu a răspuns.

–          Bine, încheie Woland.

Maşina neagră a oprit în dreptul lor. Şoferul s-a dat jos şi a deschis uşile din spate pentru pasageri. Woland s-a lăsat pe spate, picior peste picior, apoi a scos o ţigară din tabachera şi l-a invitat şi pe Mihai să ia una. În maşină era răcoare, pielea scaunelor era rece, iar parfumul plăcut al ţigărilor umplea aerul.

Nu au mai vorbit până când maşina a oprit. S-au dat jos, iar Mihail a văzut că oprise în faţa unui restaurant cunoscut pentru luxul acestuia. Ar fi trebuit să servească cea mai bună mâncare din oraş. Se gândea deja cum o să plătească consumaţia, când şi-a dat seama că nu avea portofelul în buzunar. A ezitat să intre, însă Woland i-a făcut un gest scurt şi ferm pe care nu-l putea ignora. L-a urmat. Telefonul lui Woland a sunat, iar el a răspuns. În interior zăpuşeala de afară dispăruse complet. Era răcoare, la fel ca în maşină, mirosea a parfum, iar pe mese erau flori ce păreau proaspăt culese din grădină. Mihai îl urmărea pe Woland, care vorbea la telefon şi era ghidat de un chelner spre masa lor, privind cu atenţie luxul din jurul lui. Erau câţiva meseni în sală, însă ei treceau pe lângă fiecare masă, fără a părea că s-ar opri. Într-un final ajung într-un colţ la o masă rotundă cu un buchet de flori în mijloc. Acesta este înlocuit repede cu o crupă cu şampanie. „Sărbătorim ceva? Sau asta obişnuieşte să facă la fiecare prânz. Doamne, ce caut eu aici?”

–          Sper că nu te simţi stânjenit de toate astea, a spus Woland, arătând în jur, parcă citindu-i gândurile lui Mihai.

–          Oarecum… Ştiţi, eu nu sunt obişnuit cu astfel de locuri cum sunteţi dumneavoastră.

–          Ţi-am zis să-mi zici Woland, s-a răstit şi a dat cu pumnul în masă astfel încât paharele au clincănit uşor. A zâmbit forţat apoi a chemat chelnerul. A înmânat meniuri.

Mihai era mai nedumerit că niciodată. Au deschis meniurile şi au început să le răsfoiască. Mihai nu citea numele mâncărurilor sau ce conţineau, ci preţurile. Urmărea linia preţurilor şi mâncarea cu numărul cel mai scăzut îi atrăgea atenţia, apoi vedea ce este. În timp ce făcea asta îl privea, peste meniu, pe şeful lui. Era îmbrăcat într-un costum bleumarin cu dungi fine albe şi avea o cravată castanie ce se potriveau cu pantofii de aceeaşi culoare. Părea proaspăt tuns cu părul dat într-o parte. De fapt, el părea mereu proaspăt tuns. „Poate şi e” şi-a spus Mihai. Degetele îi erau curate şi unghiile tăiate cu grijă, iar la fiecare mişcare emana un parfum dulce, plăcut. Chelnerul a preluat comanda lui Woland, iar Mihai s-a rezumat doar la a bea ceva. Şeful lui nu a vrut să audă de aşa ceva şi nu l-a lăsat până când Mihai nu a comandat un antreu, fel principal şi deşert, asigurându-l că o să fie un prânz lung. Chelnerul a turnat şampanie în pahare apoi i-a lăsat pe cei doi singuri.

–          Îţi plac numerele, matematică, aşa-i? A spus Woland şi a ridicat paharul de şampanie făcându-i semn lui Mihai să bea şi el. Acesta i-a urmat îndemnul şi beau amândoi.

–          Nu chiar, a răspuns Mihai, apoi s-a şters cu mâna la gură. Un gest pe care l-a regretat imediat.

–          Nu? Ciudat. Tu lucrezi cu numerele în fiecare zi. Cum se face?

–          Nu pot să zic că am avut un cuvânt de spus.

–          Cum? Doar e viaţa ta.

Chelnerul a adus antreurile, a reumplut paharele apoi s-a retras discret. Încăperea era învăluită în suita orchestrală nr 3 a lui Bach.

–          N-am avut nicio preferinţă pentru matematică sau limba romana, ştiinţe sau sport. Am ales matematica pentru că mă pricepeam cât de cât şi atâta timp cât o să existe bani o să fie nevoie şi de oameni ca mine.

–          Bună logică ta, a spus Woland râzând.

–          Era să renunţ la un moment dat, rămăsesem în urmă cu studiile şi nu mai aveam chef, însă ceva s-a întâmplat şi m-a făcut să continui.

–          Ceva?

–          Destinul, soarta, Dumnezeu… cum vreţi să-i spuneţi.

Woland a râs şi a mai golit un pahar apoi a comandat o sticlă de vin.

–          Iar acum nu pot să mă plâng, a spus în continuare Mihai, parcă mai puţin timid.

–          Dar nici nu eşti fericit.

–          Cum suntem toţi.

Au venit felul principal şi vinul. Muzica continua în ritmuri de pian, iar încăperea se umplea treptat cu bărbaţi îmbrăcaţi la costum şi cu femei în sacouri şi fuste strâmte. Woland a turnat vin în pahare, deşi Mihai refuzase, motivând că se afla încă la serviciu. Au mâncat fără să vorbească prea mult. Totul era delicios. Pieptul de raţă era excelent, iar vinul alb făcea deliciul papilelor gustative. După ce a înghiţit o bucată de carne, Mihai a observat că faţa lui Woland s-a luminat. A scos şerveţelul din jurul gâtului şi s-a ridicat de la masă. Mihai, nedumerit, s-a uitat în spate şi a observat că se apropiau doi bărbaţi însoţiţi de chelner. I-au strâns mâna lui Woland şi s-au înclinat puţin, apoi l-au salutat şi pe Mihai. Nu s-au prezentat. S-au aşezat de o parte şi de alta a mesei, iar acum cei patru semănau cu vârfurile unei busole. Nord-sud-vest-est. Numai că cei doi ieşeau complet din peisaj. „Oare cum de i-au lăsat să intre? Oare au spus numele lui Woland la intrare? Vin aici des şi sunt obişnuiţi cu ei?”.

–          El este profesorul, a spus Woland şi a arătat în dreapta lui, iar el este Azza, arătând în stânga. Zâmbea. Părea fericit.

Cel pe care l-a prezentat ca Profesorul era îmbrăcat cu un sacou de tweed foarte colorat (roşu, galben, verde) şi papionul era în aceleaşi nuanţe. Pantofii erau gri, iar pantalonii negri. Mihai nu înţelegea cum putea să iasă aşa din casă. Sacoul îi venea strâmt. Nu-i putea cuprinde bine corpul grăsun. Nici cel numit Azza nu era în ton cu ce se întâmplă. Avea părul gelat pe spate, era îmbrăcat cu un tricou alb inscripţionat cu nişte cuvinte scrise cu un font neinteligibil. Era bronzat, însă nu uniform, se putea observa urma tricoului pe care îl purtase. Avusese mânecile mai lungi decât pe cel care-l purta acum. Au comandat amândoi câte un fel de mâncare. Mihai a oftat pentru că asta însemna că acesta întâlnirea avea să se prelungească şi mai mult. Cei doi veniţi îl cam ignorau pe Mihai şi vorbeau doar cu Woland. Rar, Profesorul îi mai arunca câte o privire, iar Azza nu-l privise deloc de când veniseră.

Amândoi erau nişte fiinţe ciudate. De parcă ieşiseră dintr-o schiţă de teatru. O comedie, eventual. Erau complet în antiteză. Faţa profesorului era buhăită, pe când faţa lui Azza era suptă, astfel încât i se vedeau foarte bine pomeţii şi linia maxilarului. Profesorul avea ochii uşor ieşiţi din orbite, iar ochii lui Azza erau înfundaţi. Antitezele puteau continua, unul era gras, altul slab. Profesorul, poate din cauza meseriei lui vorbea mult şi era obişnuit să dea explicaţii. Azza, pe de altă parte, era tăcut ca un cuc. Doar din când în când mai gungurea câte ceva, dar, în schimb, avea o privire sfredelitoare. Unul era mai expansiv, celălalt mai retras. În fine, erau complet diferiţi. Însă nu doar partea asta era ciudată, ci şi faptul că erau prieteni cu Woland.

Încă de când erau copii mici şi alergau după fete împreună, cum a fost fericit să adauge Woland. Şeful lui Mihai era un om cât se poate de normal. Arată ca un bărbat scos din anii 40 din America. Tuns scurt, dat într-o parte, tot timpul proaspăt bărbierit, cu un maxilar pronunţat şi cu maniere, îmbrăcat la costum şi în frac la ocazii speciale. Prezenţa sa emana elegantă, iar Mihai credea că nu era nimeni de la serviciu căruia să-i nu-i fie cât de cât frică de Woland. Teama nu le-o inspira el angajaţilor, care îi purtau un adânc respect. Era mai degrabă teamă de a nu-şi dezamăgi şeful. Era, aşadar, curios că Woland era încă prieten cu aceste două personaje. Pe lângă aspectul fizic curios, cei doi nici nu debordau de inteligenţă. Azza nu părea să aibă propriile lui idei pentru că tot ce zicea părea că reciclează cuvintele lui Woland, iar profesorului îi plăcea să vorbească mult şi aborda idei pe care nu le ducea la capăt, doar pentru a ne arăta că ştie anumite concepte şi teorii. Mihai nu înţelegea cum ei pot fi prieteni. Dacă îi vedeai pe strada împreună nu-ţi puteai imagina despre ce vorbesc. Însă găseau subiecte de discuţie cu uşurinţă şi vorbeau fără a se sinchisi de cei din jur, iar Woland părea în regulă cu asta. Când cei doi au terminat de mâncat, Mihai îşi gustă deşertul.

După ce au terminat de mâncat, fiecare a comandat o cafea, iar Mihai a fost uimit să vadă că toţi fumau acelaşi ţigări maronii pe care le încercase prima dată la Woland în birou. Dacă până acum cei doi invitaţi îl ignoraseră pe Mihai, acesta a devenit tinta discuţiei. Toţi trei îl priveau, fumau şi sorbeau din cafele.

–          Bun, aşa-i? Întreabă Woland.

–          Toţi au dat din cap afirmativ şi au mormăit ceva.

–          Nu-ţi face griji, Mihai. Plătesc eu. Ştiu că ţi-ar fi greu să plăteşti masa asta din salariul tău. Eu ar trebui să ştiu, doar sunt şeful tău.

Woland a rânjit, apoi i-a privit satisfăcut pe cei doi prieteni vechi. Mihai nu a zis nimic, doar a mai sorbit din ceaşcă. Începea să regrete că venise acolo.

–          Ai mai mâncat în astfel de loc? A întrebat Azza, apoi a tras puternic din ţigară, iar capătul acesteia s-a făcut roşu ca un jăratic.

Mihai voia să zică sarcastic: Dar tu ai fost? Fără Woland, bineînţeles. Părea mai degrabă un muncitor pe şantier decât că cineva care ar cina des în asemenea locuri. S-a abţinut să zică asta şi a răspuns politicos că nu a fost într-un loc atât de frumos. Nu înţelegea ce se întâmplă, Woland nu s-a lăudat niciodată cu bogăţia lui. Nu în preajma lui Mihai.

–          Văd că ai trecut la ţigările lui Woland, a vorbit şi Profesorul. Şi înainte ca Mihai să apuce să răspundă, el a continuat: Nu e aşa că sunt dumnezeieşti? A spus apoi a izbucnit într-un hohot, la care s-a alăturat şi Azza. Woland s-a mulţumit doar să rânjească.

Chelnerul şi câţiva meseni din apropiere s-au uitat în direcţia lor, să vadă ce era aşa amuzant. N-au aflat. Au revenit la mâncarea lor.

–          Nu am mare experienţă în ale fumatului, dar astea sunt chiar bune, a răspuns Mihai, ignorând hohotul de râs.

–          Gata! A spus Woland, apoi i s-a adresat lui Mihai. Îmi pare rău pentru comportamentul prietenilor mei… sunt cam neciopliţi. Cei doi au rămas tăcuţi.

–          E în regulă. Nu m-am supărat.

–          Bun. Să ştii că îmi placi. Altfel nu te-aş fi primit în casa mea, nu ţi-aş fi dat ţigările mele şi nici nu te-aş fi adus aici.

–          După o masă aşa copioasă şi gustoasă, după cafeaua asta extraordinară, mă gândeam că am putea să discutăm pe îndelete. Te-am şi învoit de la serviciu, a continuat Woland.

Mihai era intrigat.

–          Da, desigur.

–          Perfect. Păi, uite, eu aş vrea…

Ajunsese acasă târziu pentru că rămăsese prin oraş. Dacă tot avea după amiază liberă s-a gândit că o plimbare nu ar strica. Oricum avea nevoie să respire aer curat. Trebuia să se gândească la discuţia de la prânz. Trebuia să ia o decizie şi să o facă cât mai repede. Woland nu părea genul de om care să aştepte după un răspuns. Mihai, de asemenea, nu înţelegea de unde venise interesul lui Woland pentru persoana lui. Până nu demult, era doar un contabil la firmă. Iar de când cu cina aceea neaşteptată, pe care vrusese să o refuze de altfel, Woland era tot mai interesat.

Şi-a preparat o masă frugală de seară şi s-a aşezat în faţa televizorului. Butona, dar nu găsea nimic care să-i capteze atenţia. Ar fi fost greu. Privitul era doar ceva pasiv pentru că mintea lui era încă la prânzul cu Woland şi cu cei doi „slugarnici”, cum îi catalogase Mihai. După masă, a încercat să-şi ocupe timpul cu ceva la vremea de culcare, însă nu reuşea să găsească ceva, să-l preocupe.

Şi-a adus aminte de clubul de jazz recomandat de şeful său. Avea chef să iasă undeva, să bea şi să se relaxeze.” Un club select de jazz ar fi perfect pentru asta”, a spus el, apoi a căutat cartea de vizită a clubului pe care era scrisă parola lui Woland. Şi-a îmbrăcat costumul cel mai bun, pe care-l purtase doar de două ori şi care încă îi venea bine, apoi şi-a ataşat o cravată neagră cu dungi fine, purpurii. Şi-a încălţat pantofii din miele maronie, uşor roşiatică şi a urcat în taxi.

A plătit apoi a păşit afară. Se afla pe o stradă retrasă, liniştită. S-a uitat de câteva ori de jur împrejur, iar la un moment dat a observat o uşă destul de mică de culoare neagră. A încercat să o deschidă. Era încuiată. Se uita nedumerit de-a lungul străzii, când o voce de bărbat, dincolo de uşă, îl întrebă parola. A tresărit apoi a bâjbâit după cartea de vizită. Un bărbat mare, doi metri să fi avut, îmbrăcat la costum, uşor aplecat, i-a deschis uşa. Mihai a păşit în atmosfera albăstrie.

A intrat într-un spaţiu întins cu pereţii din cărămidă roşiatică, presărat cu canapele de piele, iar în faţa lor se afla o măsuţă mică, de sticlă. Locul era plin, însă aerisit. Doar vreo două canapele erau libere, în rest erau ocupate de cupluri. Trupă de jazz cânta de zor. Melodia îi părea cunoscută lui Mihai, însă nu ştia să o numească. Credea astfel pentru că o mai ascultase o dată. La Woland în maşină, după întâlnirea din biroul şefului.” You don’t know what love is” cântată de Sonny Rollins. Uşor dezorientat, Mihai trecu pe lângă formaţie, apoi se aşeză la bar. Ceru un martini. Tot timpul a vrut să bea, dar niciodată nu avusese ocazia. A mâncat o măslină de pe scobitoare, după cum văzuse că se face în filme. Pe a doua a pus-o înapoi în pahar. A gustat din băutură. I-a plăcut. A zâmbit că pentru sine şi s-a uitat de-a lungul barului. Formaţia terminase melodia şi trecuse, între timp, la ceva mai liniştit. All Blues de Miles Davis. Nu cântau perfect, însă lui Mihai îi plăcea. Deja uitase de prânzul de mai devreme şi se simţea bine, emoţionat. S-a întors cu spatele la barman şi s-a uitat la un cuplu de pe o canapea din apropiere. Stăteau unul lângă altul, fiecare pe un colţ a două canapele alăturate. El era îmbrăcat la costum, ea în rochie. El bărbierit şi elegant, ea machiată şi cu un decolteu frumos. Amândoi stăteau uşor aplecaţi şi se priveau. Bărbatul bătea ritmul melodiei cu degetele pe piciorul femeii. „El o să fie fericit în seara asta”, s-a gândit Mihai.

–          Nu e frumos să te holbezi!

Uşor bulversat, Mihai s-a întors spre stânga lui.

–          Nu voiam asta. Îmi pare rău. Doar că..

–          E în regulă. A râs uşor, teatral. Pari nou pe aici, aşa-i?

–          Da.

O femeie se apropiase şi se aşezase lângă Mihai, cât timp el era preocupat de cuplul de pe canapea. Era frumoasă, fără îndoială. Rochia roşie îi scotea în evidenţă corpul suplu, iar părul strâns la spate, în coc, îi evidenţia faţa frumoasă. Avea un aer asiatic. Ochii ei mari, căprui, erau uşor alungiţi, iar machiajul cu creionul îi întărea acest efect. Avea o pereche de buze mici, dar pufoase, nasul fiind de asemenea mic.

–          Mihail, spuneai că te cheamă?

–          Da, după buletin, dar prefer Mihai.

–          Ce nume vechi. Îmi place! A exclamat ea fericită.

–          Nu am mai văzut pe nimeni să fie atât de încântat de numele meu. Să ştii că şi mie îmi place numele tău, Karina.

–          Da? De asta l-am ales. Ştii că înseamnă frumoasă în italiană?

–          Nu ştiam. Stai puţin, l-ai ales? Nu e numele tău?

–          Vai, nu! Ai cumva o ţigară?

Mihai a pus tabachera pe bar şi a scos una.

–          De ce l-ai schimbat?

–          Vai, ce ţigări ciudate. De unde le ai? Sunt bune?

–          De la un prieten şi sunt sigur că o să-ţi placă.

În timp ce-şi aprindea ţigara se uită la ea şi căuta un defect. Părea perfectă. Părul negru era în contrast cu pielea albă. „Pariez că e foarte fină la atingere”, s-a gândit Mihai. Decolteul rochiei îi evidenţia frumos sânii, ca nişte perle puse pe un piedestal. Stăteau acolo şi aşteptau să fie furate. Dacă unii sunt mofturoşi la mâncare, Mihai era mofturos la femei. Căuta nod în papură fiecărei femei cu care ieşea. Nu râdea cum trebuie, nu se îmbrăca cum voia el, făcea ceva care nu intra în tiparul stabilit de el. A mâncat şi a doua măslină apoi a băut restul cocktailului.

–          Ce vrei? Eu mai beau un martini.

–          Păi, eu mi-aş lua un cocktail numit Marguerite. Doar aici se face.

S-a gândit imediat la soţia lui Woland. Cocktail special numit exact aşa. În barul preferat a lui Woland. Nu era de mirare. Au comandat şi au primit băuturile în acelaşi tip de pahar. Diferenţă o făcea culoarea lichidului, cocktailul Marguerite era roşu, iar în loc de două măsline într-o scobitoare avea o felie de lămâie tăiată subţire, înfiptă în buza paharului. Au băut în cinstea lor apoi Mihai a întrebat-o dacă ştie cine este proprietarul clubului.

–          Nu, de ce? Îl ştii tu?

–          Întrebam… eram curios. E prima dată când vin. Dar pe cineva numit Woland îl cunoşti?

Karina s-a uitat spre tavanul localului, repetând numele Woland cu o voce scăzută. Formaţia a luat o pauză. Câţiva clienţi au aplaudat.

–          Nu, nu cred. Ce nume ciudat mai este şi asta! Nu vrei să vorbim despre altceva? A spus ea şi s-a înclinat puţin în direcţia lui Mihai, astfel încât el să-i poată vedea sânii mai bine. Mihai şi-a adâncit privirile în decolteul ei.

–          Ce păcat că s-au oprit. Îmi plăceau. L-a atins uşor pe mână, iar degetele ei au poposit pe încheietura lui. Chiar atunci muzica a răzbit din boxe. Cât timp trupa se odihnea, muzica din calculator se ocupă de bună dispoziţie a clienţilor.

–          Nu prea mă pricep eu la jazz, dar îmi plac.

–          Să ştii că eşti drăguţ. S-a uitat în ochii lui când a spus asta. Eu nu prea ies cu tipi ca tine, însă e ceva ciudat şi frumos la tine care îmi place. Mihai era flatat. Era ciudat şi frumos.

–          Ţie îţi plac? A continuat Karina.

Mihai ar fi vrut să scoată o onomatopee, ce ar exprima agrearea totală. În schimb, s-a mulţumit să dea din cap, fără să spună ceva.

–          Te-am intimidat? A spus ea şi şi-a strecurat arătătorul în gulerul lui Mihai. A simţit căldura gâtului bărbătesc, iar el s-a excitat la atingerea ei.

Mihai continua să tacă. A clătinat din cap, în semn că nu.

Karina a explodat în râs. Mihai s-a mulţumit să rânjească. Ea s-a apropiat şi i-a spus:

–          Hai să plecăm de aici. Nu stau departe. Parfumul ei dulceag şi apropierea trupurilor l-au făcut pe Mihai să aprobe imediat şi s-a ridicat de pe scaun.

Când voiau să plece au auzit o voce de la bar.

–          Karina… în seara asta nu ai noroc. Mai bine încearcă în altă parte. E al meu. A scos un râset scurt. Iar tu, Mihai, te laşi aşa uşor de păcălit.

Amândoi şi-au întors privirile către bar. Mihai fusese atât de captivat de femeia din faţa lui, încât nu observase că mai era cineva la câteva scaune depărtare.

–          Poftim? Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? A ripostat Karina apoi l-a înghiontit pe Mihai, să plece de acolo cât mai repede.

–          Hai, Mihai, vino lângă mine, a spus şi a bătut uşor cu palma tapiţeria scaunului de lângă.

Femeia a mai tras uşor de el, însă Mihai nu s-a mişcat. S-a uitat în ochii ei, s-a scuzat şi a revenit la bar.

–          Marguerite! Ce faci aici? Şi ce s-a întâmplat mai devreme? A spus Mihai, încălecând scaunul fără spătar de la bar.

–          Am ieşit şi eu. Nu am voie? A spus ea zeflemitor.

–          Scuză-mă, nu am vrut să spun nimic cu asta. Doar că…

–          Stai liniştit. Te tachinam. Cât despre fetişcană cu care erai, şi a arătat cu degetul în spate fără să privească dacă Karina mai era acolo, ea agăţa bărbaţi în fiecare seară. Şi am auzit că nu ar fi prea ieftin.

–          Serios? Mihai s-a uitat prin încăpere, însă nu a reuşit să o repereze pe Karina.

Plecase.

Mihai era uimit că Marguerite se afla acolo. Nu se aştepta şi nu ştia cum să se comporte în asemenea situaţie. Formaţia revenise pe scenă. Marguerite a oftat şi a lăsat capul în jos. Iar devenise melancolică, melodia pe care o cantă trupă,” Star crossed lovers” de Duke Ellington, îi aducea aminte de trecut. Mihai nu a băgat de seamă, fiind încă fascinat de faptul că o femeie de companie încercase să-l agaţe. El era hotărât să nu aducă în discuţie ce se întâmplase la cina sau să vorbească despre propunerea lui Woland. Aşa că încerca să vorbească despre nimicuri: cum e în club, că-i place muzica, ca acasă nu ascultă şi că ar trebui, despre ştiri sau ce se mai întâmplase prin ţară, însă nu ştia prea multe pentru că nu mai citise un ziar de câteva luni. Ea se cam plictisea. Îi plăcuse mai mult să-l privească de la bar cum vorbea cu Karina. Astfel putuse să-i observe gesturile largi, fata, mai mereu zâmbitoare, cum îşi umflă pieptul şi cum se roşea la fiecare apropiere sau atingere a femeii. Un moment de linişte de câteva minute i-a jenat pe amândoi. Mihai s-a scuzat şi a plecat la baie. După ce s-a uşurat şi şi-a stropit fata cu apă, şi-a aranjat cravată, apoi a rânjit în oglindă, şi-a verificat dinţii.

Când s-a întors la bar, Marguerite îl aştepta cu două pahare în mâini. I-a înmânat unul, au ciocnit şi au sorbit. Înainte să pună paharul jos, Marguerite l-a privit şi l-a întrebat ce are de gând să facă în legătură cu oferta lui Woland.

–          O, o, oferta? Se bâlbâie Mihai, apoi s-a aşezat pe scaun, fără să lase din mână paharul.

–          Mi-a spus Woland de prânzul vostru de azi.

–          Înţeleg, a spus apoi a mai băut o gură din pahar.

–          Să înţeleg că nu te-ai hotărât?

–          A, nu. Nu cred. Nu încă. A zis că am timp de gândire.

–          Stai liniştit. Eu întrebam de curiozitate.

Mihai s-a înroşit. A lăsat capul în jos şi a pus paharul pe tejghea. Se gândea că şi ea trebuie să afle de propunerea lui Woland. Era normal. Însă confruntat aşa deodată cu această idee se ruşinase.

–          Nu ţi se pare cam ciudată propunerea? A privit-o doar cu colţul ochiului, atenţia lui fiind captată de barmanul care învârtea şi aruncă cu sticle în aer, ca apoi lichidul să fie vărsat în pahare.

–          Deloc. Chiar eu i-am propus asta.

–          Poftim?! Cum vine asta? Mihai se uită uimit la faţa ei, încercând să-i ghicească intenţiile.

–          Eu i-am spus că aş vrea asta, iar el a fost de acord.

–          Dar de ce? De ce ar accepta soţul tău că eu să fac sex cu tine? Nu înţeleg.

–          Asta am dorit eu şi el mi-a îndeplinit dorinţa, a spus Marguerite jucându-se cu paharul, învârtindu-l, aproape să verse lichidul.

–          De ce asta? De ce nu puteam să ne întâlnim doar noi doi, fără să-l implicăm pe Woland?

–          Nu puteam să-i fac asta, să-l înşel, a spus ea.

–          Şi acum o faci pe faţă, care e diferenţa? A vorbit Mihai agitat. Nu-i convenea situaţia.

–          Uite ce e, eu am întâlnit mulţi bărbaţi, însă niciunul nu mi-a plăcut îndeajuns. Iar tu sărutându-mă la cină, în casa soţului meu, cu el de faţă, mi-a dat răspunsul că tu ai fi în stare să faci asta

–          Era de faţă?! A strigat Mihai, atrăgând atenţia a câtorva clienţi din jur.

–          Lasă asta. Nu e important, ci ce ai de gând să faci?

El era complet bulversat. Nu înţelegea ce se întâmplă. Îşi dorea ca damă de companie, Karina, să nu fi plecat, ar fi vrut să meargă cu ea acasă. Să facă dragoste cu ea. Fusese îndeajuns de ciudat să audă propunerea din gura lui Woland, însă să o audă şi de la Marguerite era prea mult. „Unde dracu’ am nimerit? Acum câteva săptămâni eram bine mersi, iar acum sunt implicat în nebunia asta.”

–          Să înţeleg că el a văzut când ne-am sărutat atunci?

–          Da.

Mihai nu a mai răspuns ci doar şi-a dus mâna la frunte şi a început să-şi maseze îngrijorat scalpul. Simţea cum transpira din ce în ce mai mult. Pe ceafă şi pe la tâmple au apărut câteva broboane de apă. Nu mai putea înghiţi, i se uscase gâtul. A cerut o apă plată, iar barmanul i-a turnat în pahar. Gâl-gâl-gâl. Se uită cu atâta poftă la lichidul incolor, de parcă ar fi fost singura lui scăpare din situaţia în care intrase.

–          Doar sex? Doar asta trebuie să facem? A spus el cu ochii închişi.

–          Păi, da. Cam asta e în mare.

Fără să mai întrebe ceva a scos portofelul din buzunarul interior al sacoului, a plătit şi a dat să plece.

–          Nu mai stai cu mine?

–           La ce bun? Mă duc acasă. Mi-am cam pierdut cheful. La revedere.

–          Noapte bună, maestre, a spus Marguerite stând pe scaun. A schiţat un zâmbet.

Mihai şi-a întors privirea spre ea, a făcut un gest vag din cap şi a ieşit.

S-a dat jos din taxi agitat. A rămas în picioare pe trotuar căutând din priviri un magazin deschis. A zărit unul şi a mers într-acolo cu paşi repezi, a cumpărat un pachet de ţigări şi o sticlă de whisky. A aprins o ţigară pe drum, deşi nu avea mult până acasă, şi a fumat chiar şi în lift. Când a ajuns în casă, a aruncat-o într-un pahar cu apă. Un sfârâit scurt s-a auzit. Şi-a desfăcut cravată şi a lăsat-o pe cuierul din hol, apoi s-a lepădat şi de restul hainelor la baie. A tras pe el o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou gri. În bucătărie a desfăcut sticlă de whisky şi a turnat într-un pahar, a dat puţin şi pe lângă, pătând masă. A pus capacul sticlei apoi a aruncat două cuburi de gheaţă peste lichidul maroniu. Câţiva stropi au sărit din pahar. A tras o duşcă lungă şi a trântit paharul. S-a mai liniştit. Mihai nu bea şi nici nu fuma, era liniştit şi-şi făcea treabă. Nu avea de gând să devină măreţ, cunoscut şi iubit de oameni. Nu plănuise asta. El voia să o ducă bine, să aibă un trai bun şi să-şi mai satisfacă capriciile din când în când. Singurul lui drog erau femeile. Ea trebuia să fie exact ca în mintea lui. Găsise asta în Marguerite, dar o tratase că pe o fantezie, iar acum se vedea pus în această situaţie. Nu înţelegea ce se întâmplă. „Ce dracu’ s-a întâmplat cu adulterul tradiţional?!” Creierul lui era incapabil să facă conexiunile şi asta îl frusta cel mai mult. Găsise că cel mai bun remediu era băutura, care-i înceţoşă mintea, iar ţigările îl ţineau ocupat. „Şi de ce naiba m-a strigat maestre? Nu părea că glumeşte. Nu mi-a mai zis niciodată aşa”. Se plimba dintr-o cameră în alta cu un pahar într-o mână, iar în cealaltă ardea o ţigară. La un moment dat şi-a dat seama că-l dureau picioarele şi s-a aşezat pe pat. Camera începuse să se învârtă cu el. În fata patului avea o bibliotecă destul de mare, însă citise abia un sfert din cărţile aflate acolo. „Trebuie să-mi ţin privirea într-un punct fix şi camera nu o să se mai învârtă şi-a zis el aţintindu-şi privirea asupra unui cotor de carte. A stat aşa o perioadă. Camera se învârtea mai încet. Era mai bine. Întoarse capul puţin spre stânga să citească titlul cărţii. Era chiar Maestrul şi Margareta a lui Bulgakov. O sclipire i-a apărut în ochi şi a dat să se ridice. A reuşit din a doua încercare. A scos cartea apoi s-a aşezat înapoi în pat. O ţinea în poală şi se uită la ea. Pe coperta era ilustrată o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă ce mergea pe stradă, dar se uită în spate. Îi era frică de ceva. Mihai voia să vadă dacă observă ceva în spatele femeii, dar privirea i se înceţoşă şi totul deveni un amestec de culori. A închis ochii şi s-a lăsat pe spate. Îi era rău, însă a adormit cu genunchii îndoiţi şi cu cartea în poală.

A început să se foşnească în pat. Un junghi i-a trecut prin spate şi prin genunchi. Cartea s-a izbit de podea. O durere i-a sfredelit capul de la o tâmplă la alta. S-a întins pe burtă pe de-a lungul patului şi a pus perna pe cap. S-a trezit câteva ore mai târziu, se simţea mai odihnit, însă capul încă îi bubuia. A băut câteva pahare cu apă şi a luat două pastile pentru durere. În timp ce-şi târa picioarele prin casă, a observat cartea pe podea. A luat-o de jos şi şi-a adus aminte că vrusese să o citească. A început să o răsfoiască, stând în fund pe pat. A citit cartea în anul întâi de facultate. O colegă îi vorbise despre ea şi speră că o să o impresioneze dacă o să o citească. Avusese probleme cu reţinerea numelor ruseşti, iar fantasticul din paginile romanului nu se împacă prea bine cu el. Mihai era o fire pragmatică, prea puţin spirituală. A deschis cartea la prima pagină şi a început să citească. Capul încă îi zvâcnea, dar se putea concentra asupra cărţii.

După o oră făcu prima pauză. Firul narativ îl prinsese şi era în special interesat să vadă ce o să facă Woland, personajul fiind atât de vivid asociat cu şeful său. După ce a înfulecat ceva şi a băut un pahar cu apă, a revenit la lectura.

Peste câteva alte ore, când noaptea trona afară, iar stâlpii de lumină erau ghizi pentru rătăcitori, Mihai a citit şi ultima pagină. Era prima oară când citise o carte atât de repede. Pricepuse mai mult decât o făcuse când o citise prima oară, iar acum conexiunile cu cei din viaţa lui erau limpezi.

S-a întins pe spate în pat şi a început să pună la cale un plan. Ce face şi cum o să iasă din situaţia asta? Se gândea ce să facă a doua zi, ce să le spună, îşi imagina discuţiile, vedea faţa dezamăgită a lui Marguerite şi chipul furios a lui Woland. Îşi storcea creierii pentru a găsi o cale de ieşire curată. După un timp a obosit, a închis ochii, iar la scurt timp a adormit.

A doua zi era hotărât să meargă la Woland şi să-i confrunte pe el şi pe soţia lui. Voia să rezolve situaţia. Nu ştia cum sau ce o să se întâmple, dar trebuia să ducă situaţia la sfârşit. Acum bănuia că intrase în situaţia aceasta datorită obsesiei lui Woland cu romanul lui Bulgakov. Înţelesese şi strigarea lui Marguerite din club.

S-a oprit în faţa casei lui Woland şi a început să se plimbe într-o parte şi în alta în faţa porţii. Era o casă cu două etaje, cu o arhitectură modernă, contrastantă cu interiorul ei bogat şi aristocratic. Mihai era neliniştit. Şi-a aprins o ţigară, în speranţa că o să-l calmeze. Se plimba, fuma şi se uită la fereastra casei, poate observa ceva. Când nu se mişca dădea nervos din picior.

A călcat chiştocul cu piciorul şi a apăsat pe butonul soneriei. Într-o oarecare măsură spera să nu fie nimeni acasă. Spera că această problemă să dispară singură, la fel cum a venit. Poarta s-a deschis, iar Mihai a păşit în grădina interioară. Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă de blugi udă florile. Îl salută pe Mihai, însă acesta era prea preocupat pentru a-i răspunde. Lângă uşă se vedea silueta unui bărbat. Stătea pe un scaun, era lăsat pe spate cu o pălărie de paie pe cap şi cu un ziar în faţă. Mihai s-a oprit în dreptul lui, iar bărbatul de pe scaun a coborât ziarul câţiva centimetri şi a aruncat o privire sfredelitoare. Era Azza. Întruchiparea personajului Azazelo din roman, bănuia Mihai. Nu au vorbit. Azza i-a făcut semn să intre în casă.

La intrare nu l-a întâmpinat nimeni. Holul era gol. Se auzeau doar nişte voci din sufragerie. Părea să fie un televizor pornit. Mihai a rămas pe loc şi a strigat ceva, în speranţa că i-ar răspunde cineva. Nimeni nu a făcut-o. În semiîntunericul de pe hol s-a descălţat apoi a făcut câţiva paşi. Mihai a intrat în singurul loc familiar din casa aceea, în sufragerie. A rămas perplex. Gură s-a deschis puţin, ochii s-au mărit, iar sprâncenele s-au ridicat. Pisica neagră, Behemont, stătea în fund pe canapea cu o labă pe telecomandă. Se uită la emisiunea” Cum se fabrică” de pe canalul Discovery. Pisica a întors capul spre el şi l-a privit câteva secunde, apoi a revenit la poziţia iniţială. Mihai a tresărit când a auzit vocea lui Woland în spatele lui.

–          Nu e aşa că e ciudat? Şi noi ne-am speriat prima dată, dar ne-am obişnuit, a spus Woland, apoi a râs cu hohote, părea forţat. Vino la mine în birou, l-a îndemnat apoi l-a apucat de braţ.

Mihai l-a urmărit fără să zică o vorbă. Au păşit împreună în biroul luxos, găsindu-l pe Profesor acolo, fumând o pipă. Se uită pe fereastră, în grădină, la bărbatul ce udă florile. Nu s-a întors spre cei doi. Nici Woland nu l-a băgat în seamă. S-a aşezat în spatele biroului din lemn masiv şi l-a invitat pe Mihai să stea jos. S-a aşezat cuminte pe scaunul din piele. Woland a turnat whisky în două pahare şi a pus gheaţă. Înainte să accepte paharul, Mihai, parcă revenindu-şi din confuzie, s-a ridicat repede de pe scaun.

–          Stai aşa. Eu nu am venit aici să beau whisky, să râd la glumele voastre. Eu am venit pentru că am nişte nelămuriri.

Woland îi făcu un semn din mână că poate să continue.

–          Nu înţeleg de ce faceţi asta. De ce atâta tărăşenie? Nici măcar nu sunt atât de bun. Fosta mea iubită mi-a zis că n-aveam fantezie şi terminăm prea repede.

–          Asta nu ţine de mine. Personal, nici eu nu înţeleg de ce te-a ales. Asta mi-a cerut, iar eu o să-i îndeplinesc dorinţa.

–          Exact ca în carte. Ea e Margareta şi asta e dorinţa ei? Margareta voia să se reunească cu iubitul ei Maestrul. De asta m-a strigat maestre? Crede că sunt iubitul ei?

În momentul acesta Profesorul, aflat cu spatele la ei, se întoarce să-l privească pe Mihai. Profesorul era îmbrăcat ceva mai puţin ţipător decât fusese ultima dată. Avea o cămaşă albastră în dungi, un sacou cu carouri, însă cu acelaşi papion. Nu a zis nimic. A plescăit de câteva ori limba în gură, apoi a pufăit din pipă. S-a sprijinit pe zidul de lângă fereastră şi a continuat să privească spectacolul. Woland nu a răspuns. În schimb a lipăit puţin din whisky.

–          Cine vă credeţi? Te pomeneşti că eşti diavol? A spus Mihai, iar ăştia sunt aghiotanţii tăi, Koroviev şi Azazelo, a răbufnit Mihai, arătând spre peretele unde era sprijinit profesorul

–          Nu mă cred nimic, iar tu cred că ar trebui să te calmezi. Ia un loc.

–          Nu, mulţumesc. Am venit doar să văd cu ochii mei că sunteţi nebuni şi vă credeţi personaje din roman. Dar tu nu eşti diavol, iar Marguerite, dacă asta e numele ei adevărat, nu va zbura pe o coadă de mătură. Iar eu nu am nicio dorinţă să fiu cu soţia ta pentru că eu nu sunt Maestrul, iar ea nu e Margareta.

–          Încă eşti confuz, a spus Woland apoi s-a ridicat de pe scaun şi a dat peste cap paharul cu whisky. A trecut prin dreptul lui Mihai şi l-a bătut prieteneşte pe spate. Poate nu sunt diavol cu coadă roşie şi cu coarne, dar ar trebui să-ţi fie frică de mine. Nu e aşa? L-a întrebat pe Profesor, apoi a scos un hohot de râs. Profesorul a aprobat. În uşa şi-a făcut apariţia şi Azza. Avea o scobitoare în gura ce-i atârna în partea stângă pe buza de jos.

–          Îmi dau demisia, lăsaţi-mă să plec. Nu mă mai interesează slujba pe care mi-o ofereai în schimb sau banii. Vreau să mă lăsaţi să plec.

–          Calmează-te. Bea ceva. Nimeni nu o să-ţi facă rău aici.

Toţi stăteau în picioare. Azza în dreptul uşii, Profesorul lângă fereastră, Mihai în centrul biroului, iar Woland îi dădea cercuri, ca un vultur înainte să-şi atace prada.

–          Nu accept. Vreau să plec şi cu asta basta.

–          Vezi tu, nu e aşa uşor. Marguerite şi-a exprimat această dorinţă, iar eu trebuie să i-o îndeplinesc.

–          Nu mă interesează, strigă Mihai.

–          Cred că o să te intereseze, a vorbit calm Woland. Dacă refuzi nu o să mai ai viaţă. Nu îţi face nimeni nimic, dar se pare că ai uitat cât de puternic sunt. Nu o să-ţi găseşti de muncă, o să fii hărţuit, nu o să pleci din ţară, iar poliţia, poliţia nu o să te ajute. Dacă nu mă crezi, poţi să pleci chiar acum. Azza s-a dat într-o parte. Însă din moment ce ai ieşit nu mai poţi să te întorci. Eu zic că mai bine te duci să iubeşti o femeie frumoasă, pe care, oricum, pusesei ochii încă de când te-am invitat în casa mea.

Mihai a încremenit. A luat paharul cu whisky şi l-a dat pe gât. A simţit o arsură puternică în stomac. Şi-a mai turnat un pahar şi l-a băut şi pe asta. A apucat din nou sticlă, dar Woland l-a oprit.

–          Gata, mai mult şi nu o să mai poţi. Au râs toţi, mai puţin Mihai.

Cei doi aghiotanţi au ieşit din cameră şi s-au dus în sufragerie. Woland l-a condus pe Mihai pe scări. În dormitorul cel mare, pe pat, Marguerite îl aştepta. Era îmbrăcată cu o lenjerie neagră, transparenta. Părul uşor ondulat se prelingea pe umeri şi pe pat. Buzele îi erau roşii ca focul, iar ochii erau conturaţi cu creion negru. Mihai a păşit în dormitor, iar Woland a încuiat uşa în spatele lui. Un murmur muzical se auzea de la pick-up-ul din colţ. În cameră era semiîntuneric şi un beţişor parfumat împrăştia mirosul prin aer. Ea s-a ridicat în picioare, părul a făcut o uşoare mişcare în sus şi în jos, sânii şi-au lăsat greutatea dulce în sutienul transparent. I-a făcut semn să vină lângă ea. Cu paşi timizi a ajuns în dreptul ei, iar Marguerite şi-a trecut degetele prin părul lui. Zâmbetul ei l-a liniştit, iar sărutul ce a urmat i-a îndepărtat temerile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s