Aşteptând într-un vas scufundat la poalele albastrului.

Camera nu era mare. Abia dacă încăpeau o masă şi două scaune. Doar asta era acolo. Singura sursă de lumină din cameră venea de pe fereastră şi nici măcar un bec nu era agăţat în tavan. Pereţii prindeau culoarea ruginei, iar masa era ceva mai neagră. Parcă mă aflu într-un compartiment dintr-un vas mic, cufundat în adâncurile oceanului, şi-a zis el. Se afla acolo de minute bune. S-a ridicat de pe scaun şi a mers în dreptul ferestrei. Doi paşi. De afară venea o lumină difuză, uşor albăstrie. Încerca să vadă, dar nu putea desluşi ceva. A şters geamul cu mâneca cămăşii. Nu a rezolvat nimic. Avea impresia că se uită prin vizorul unei camere foto, iar imaginea nu era clară. Doar forme şi culoare. Doar că aici nu putea regla manual claritatea. S-a întors la scaunul de fier. Nu era comod, dar nu ştia altceva ce să facă. Şi-a aprins o ţigară şi a început să fumeze, lăsat puţin pe spate. Când a stins ţigara pe masă, uşa grea, de fier, din faţa lui a scârţâit şi cineva a intrat în cameră. Era o femeie care avea cel mult 25 de ani. Era suplă cu pielea albă, părul scurt, ce abia îi acopereau urechile, iar pe gât avea un tatuaj mic. Părea să fie un fluture. A închis uşa în urma ei şi a mers la fereastră. El a scos un cuvânt ce voia să sune a salut, dar ea părea să nu fi auzit pentru că se uită în continuare afară. Era îmbrăcată cu o pereche de blugi albaştri spălăciţi, ce-i veneau peste şolduri şi îi cuprindeau mijlocul subţire, lăsându-i la vedere gleznele. Erau glezne frumoase, subţiri, şi umflăturile semănau cu două ouă numai bune de roşit pentru paşte. Simţindu-se examinată, femeia s-a întors spre el şi s-au privit. Avea un tricou gri cu mânecile scurte, care abia îi acopereau umerii, iar în dreptul sânilor, pe tricou era inscripţionat ceva. Un cuvânt pe care el nu-l ştia. A citit fiecare literă în parte, dar nu putea să-şi dea seama ce însemna. Nu i-ar fi acordat prea multă atenţie, dar cuvântul îi părea cunoscut.

–           Îmi dai o ţigară? Au fost primele ei cuvinte. Avea o voce frumoasă şi puţin copilăroasă.

–           Sigur, a spus el şi a întins pachetul cu o ţigară scoasă un sfert, apoi i-a dat bricheta.

Şi-a aprins ţigară. A pus bricheta pe masă şi a împins-o, târâindu-se, până în dreptul lui. Ea se plimba prin cameră şi fuma, uitându-se pe pereţi ca şi cum s-ar fi aflat într-un muzeu, analizând picturile agăţate.

–          Ce părere ai? Unde crezi că suntem?

–          Ha, a spus el şi a râs uşor, speram să ştii tu. Eu nu am nici cea mai mică idee. Nici măcar atât, a continuat şi a dus palma întinsă la podea, vrând să arate cât de mică este ideea lui.

Ea l-a dojenit cu un zâmbet cald.

–          Dacă ai fi la un concurs şi ar trebui să spui unde te afli, ce ai spune?

–          Hmm, le-aş descrie încăperea, bănuiesc.

–          Te pricepi să eviţi răspunsurile, a spus ea, făcând cercul complet în jurul lui şi a mesei pentru a doua oară.

–          Dar tu? Ce ai spune?

–          Aş spune că am fost răpiţi ori că am murit şi ne aflăm într-un fel de… sala de aşteptare.

Râsul lui s-a izbit de pereţi şi de masă apoi a intrat înapoi în el.

–          Cine ne-ar răpi pe noi? Nu ştiu despre tine, dar eu nu prea valorez mult. Nu cred că ar reuşi să obţină mulţi bani pentru mine, mai degrabă aş fi o bătaie de cap.

–          Nu prea ai o părere bună despre tine, aşa-i?

–          Cât se poate de bună.

–          Aha.

–          Şi mai ziceai de o sală de aşteptare? Spre ce? A întrebat el, în continuare amuzat.

–          Rămâne de văzut, nu? A spus şi s-a oprit din mers. S-a sprijinit cu spatele de zid şi cu piciorul drept îndoit.

Stătea aşa relaxată şi fuma. Atunci el a observat ceva. Ceva care l-a făcut să-şi ferească privirea imediat, dar apoi a revenit pentru a se asigura că a văzut bine. Din cauza faptului că ea stătea aşa, blugii s-au îndoit şi câţiva nasturi s-au desfăcut, iar chiloţii albi cu o mică inimă roşie se vedeau. S-a holbat ceva vreme la inimă roşie ce-i ieşea din pantaloni. Se uită cu atâta intensitate, încât ai zice că se afla la polul sud, iar singura sursă de căldură venea de acolo. Ea nu părea să fi observat sau poate nu-i pasă. În timp ce se uita acolo, el a simţit că parcă a mai văzut imaginea asta. Chiloţii albi cu inima. Poate am mai văzut chiloţii ăştia undeva sau poate mi-am imaginat, se gândea el. Nu-şi putea aduce aminte. Încerca să caute o pereche  de ciorapi într-un sertar plin, iar lumina era stinsă.

–          Ok, deci tu ai elimina varianta cu răpirea, nu? Atunci ar rămâne doar varianta doi, adică am murit, a spus ea şi a întins piciorul drept, iar inima a dispărut în spatele blugilor.

–          Dacă doar astea ar fi alegerile… Dar eu nu mă simt mort, tu?

–          Nu… nu chiar, dar cum s-ar simţi cineva mort?

–          Păi… nu ştiu… nu ar vorbi, gândi, în primul rând, apoi eu te văd, tu mă auzi şi pot să miros rugina ce persista în camera asta.

–          Da, ai dreptate. Poate că în sala asta de aşteptare încă putem face lucrurile astea, a spus ea şi a început să se plimbe iar.

–          Dacă suntem morţi, să zicem, când erai pe pământ unde trăiai, ce ai făcut şi cum te numeai? A spus el.

–          Nu ştiu… Simt că ştiu răspunsul ăsta, dar nu pot să zic.

–          Şi eu simt la fel, a întrerupt-o uşor agitat, chiar încercăm să-mi pun gândurile în ordine, să fac curat în dulap, înainte să apari tu.

–          Să faci curat în dulap? S-a încruntat uşor.

–          Îmi place să mă gândesc la memorie şi amintiri ca la un dulap plin de haine sau ceva de genul ăsta. Îmi creează impresia că e ceva fizic pe care pot să-l manipulez. Aşa rămâne totul abstract, memorie şi amintiri.

–          Ce taree! Şi cum de te-ai gândit la asta?

–          Nu ştiu, cred că am citit undeva, dar nu pot să-mi aduc aminte, evident, a spus el şi a râs.

A zâmbit şi ea. A simţit ceva în momentul ăla. Ceva pe care nu putea pune degetul şi toată situaţia începea să devină stresantă. Râsul lui îi părea cunoscut. „Să-l mai fi auzit vreodată? Chipul lui nu-mi aduce aminte de cineva, însă râsul ăsta… Mă simt ca un urs într-o grotă întunecată ce a fost trezit în timpul hibernării. Complet dezorientată.”, încerca şi ea să facă curat în dulap, dar nu reuşea.

–          Ok, deci tu ce-ţi aduci aminte? A întrebat ea.

–          E greu de spus, nu pot să zic că-mi amintesc prima zi de şcoală sau primul sărut. Sunt mai mult senzaţii, ştii?

–          Da, ştiu la ce te referi.

Au tăcut amândoi câteva momente, timp în care fiecare şi-a mai aprins o ţigară, iar ea s-a aşezat pe scaun în capătul celălalt al mesei. S-a uitat din nou la literele inscripţionate pe tricoul ei. A citit fiecare literă în parte, apoi împreună. A făcut combinaţii, a citit invers, dar nimic, nu putea ghici cuvântul. Şi-a făcut curaj şi a întrebat-o ce scrie pe tricou. Atunci ea a tras de tricou cu ambele mâini şi a citit în gând. L-a privit şi a zâmbit.

–          Nu ştiu.

–          Cum? Nu e tricoul tău?

–          Este, dar l-am inscripţionat acum foarte mult timp şi nu pot să-mi amintesc.

–          Deci l-ai făcut tu, nu l-ai cumpărat aşa.

–          Da, dar de ce întrebi?, a spus ea şi s-a mai uitat încă o dată pe inscripţie

–          Nimic, doar mi s-a părut interesant şi voiam să ştiu ce înseamnă.

Ea nu a mai zis nimic şi şi-a rotit privirea prin cameră. A revenit şi el la tăcere.

–          Sper că nu te superi, dar dacă tot suntem aici… să… murim… complet, să zicem, ai avut pe cineva special în viaţa ta… crezi că ai iubit pe cineva? A spart el tăcerea.

–          E o întrebare cam ciudată, nu crezi? Nici măcar nu te cunosc, a spus ea, suflând fumul albastru deasupra capului.

–          E cam ciudată, dar circumstanţele cred ca scuză orice, nu? În plus, poate ne cunoaştem, dar nu ne mai aducem aminte. A râs.

Din nou, râsul ăsta, şi-a spus ea.

–          Din-totdeauna ai râs aşa?

–          Haha, ce vrei să spui?

–          Aşa, cum ai făcut adineauri.

–          Probabil, nu cred că l-am schimbat. Pentru mine râsul nu se schimbă niciodată, poţi să înveţi altul sau să te forţezi să râzi în alt fel, dar când e ceva amuzant, tot la fel ca înainte o să reacţionezi.

–          Pari foarte convins, ai opinii foarte puternice legate de asta. A râs ea şi un zâmbet mic i-a apărut în colţul gurii

–          Aşa se pare, a recunoscut el şi a zâmbit.

–          M-ai întrebat ceva, nu?

–          Da

S-a sprijinit cu coatele pe masă. Bărbia îi era susţinută de mâna stângă, iar în dreapta avea ţigară, ce stătea în sus ca statuia libertăţii, fumegând. În timp ce se gândea, degetul mare de la mâna dreaptă mergea în sus şi în jos pe degetul mic şi pe inelar. Frământarea asta a degetelor părea să fie transpunerea gândurilor ei agitate.

–          Nu ştiu, aş vrea să am un răspuns concret pentru tine, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât senzaţia de neclaritate creşte. Dar aş zice că da, că am iubit.

–          Ce te face să spui asta?

–          Am un gol în mine, aici, şi atunci a desenat un cerc cu degetul în capul pieptului.

–          Şi crezi că asta înseamnă că ai iubit?

–          Pentru mine pare a fi singura explicaţie, a spus ea, ca şi cum cineva ar fi săpat o groapă atât de adâncă, încât nu s-ar umple cu nimic altceva decât cu iubire. Sună cam melodramatic, aşa-i?

–          Nu chiar, a spus el apoi a zâmbit scurt.

A aruncat ţigara şi a strivit chiştocul cu piciorul. O tristeţe i s-a strecurat prin vene. Nu ştia de ce se simţea aşa, dar avea o presimţire în legătură cu răspunsul primit. Ea a împins scaunul cu picioarele şi s-a dus la fereastră. S-a uitat atentă zeci de secunde prin fereastra opacă, timp în care el o privea. Ca din senin, ea l-a întrebat dacă îi place tunsoarea ei, apoi şi-a mângâiat părul întorcându-şi capul într-o parte. El i-a privit părul, tunsoarea din nou, de parcă se uită pentru prima oară apoi a zâmbit.

–          Îţi stă foarte bine, îţi evidenţiază fata… frumoasă

–          Nu aş zice chiar frumoasă, dar sunt drăguţă, a râs şi s-a mai uitat de câteva ori în fereastra oglindă, întorcându-şi capul când în stânga, când în dreapta.

A făcut câţiva paşi şi s-a aşezat din nou pe scaun, picior peste picior

–          Ştii ce par aveam înainte? Era atât de luuung şi se ondula în vârfuri, a spus asta răsucind o şuviţă de păr.

–          Era chiar atât de luuung? A răspuns el încercând să o imite

–          Hei! Da, să ştii, ajungea până pe aici, i-a întors spatele şi i-a arătat cu mâna.

–          Chiar era, a spus el şi a râs, apoi s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus în dreptul ferestrei.

Acum el încerca să vadă prin geam. Nici unul nu a mai zis nimic o vreme, ea rămânând pe scaun câteva momente, apoi s-a ridicat din nou şi a mers în spatele lui. Erau mai puţin de zece centimetri între ei, iar faţa ei se reflectă în geam, lângă umărul stâng al lui. Privirile li s-au întâlnit pe sticla aceea murdară şi opacă.

–          Crezi că ne-am cunoscut în viaţă? A întrebat ea suflând vorbele peste umăr.

–          Nu ştiu… e foarte greu fără memorie, fără nimic concret, plină doar de senzaţii.

–          Da… eu mă gândesc şi că poate ne-am cunoscut pentru că stăm în aceeaşi încăpere.

–          Apropo, tu ai venit pe uşă, eu m-am trezit aici, când ai intrat ai văzut altceva, pe holul, presupun, de unde ai venit?

–          Nu, era beznă total, doar uşa o vedeam.

–          Am înţeles. Şi crezi că dacă ai venit aici ar însemna că ne-am cunoscut?

–          Aşa mă gândesc. Tu nu?

–          Pare un motiv destul de bun, a spus el apoi şi-a mutat privirea, plimbând-o pe geam.

–          Şi în plus eu am avut şi un deja-vu mare, o senzaţie puternică la râsul tău.

Surprins el i-a căutat ochii în reflecţia geamului, dar nu i-a găsit, avea capul lăsat în stânga jos.

–          Da? A întrebat el mirat şi s-a întors cu tot corpul spre ea.

–          Da… râsul tău îmi dă o senzaţie ciudată, îmi face inima să-mi tresalte, a zis ea privind în continuare în jos.

–          De ce spui asta? A zis el şi i-a prins bărbia între degetele lui apoi i-a întors faţa spre el.

–          Lasă-mă… de ce m-ai prins aşa, a spus ea şi a mers la masă.

–          Cum? Şi s-a apropiat de ea.

–          Aşa… cum ai făcut tu, cu degetele

–          Scuze, n-am vrut…

–          Eh, lasă, a spus ea şi a luat pachetul de ţigări de pe masă. Mai erau două, a scos una şi a aprins-o.

A simţit din nou o familiaritate în gestul lui, dar nu ştia de ce şi de unde venea. Camera asta unde se pare că memoria nu funcţiona cum trebuie începea să o calce pe nervi. S-a apucat să mişte piciorul pe un ritm pe care nu şi-l amintea. El a imitat-o şi s-a aşezat la capătul celălalt al mesei şi a aprins ultima ţigară.

–          Îmi pare rău, nu are legătură cu tine, a zis ea şi a dus mâna la baza nasului ca şi cum ar fi vrut să-şi potrivească ochelarii, doar că e cam greu fără memorie, şi-a ţuguiat buzele mici, rozalii şi un fum albastru s-a strecurat în cameră.

El a zâmbit cum făcea de obicei când era trist, dar nu avea de unde şti asta.

–          Dacă teoria ta este adevărată nu mai avem mult de aşteptat.

–          Yeey, a exclamat ea cu un fals entuziasm apoi au râs amândoi.

–          Cred că am vrut să te întreb asta încă de când am intrat pe uşă, a continuat ea. A aşezat un picior peste celălalt şi s-a tras mai aproape de masă. Ochii ei verzi cu infuzii de albastru îl priveau atent.

–          Spune, a spus el simţind o emoţie ciudată în stomac.

–          Crezi că noi am avut o relaţie? Oare ne-am ţinut de mână, oare ne-am sărutat? A privit spre capătul roşiatic al ţigării

–          Nu ştiu… dar mă gândesc că ar fi posibil. Din moment ce suntem în aceeaşi cameră şi am avut şi momentele astea de… cum ai zis tu… de familiaritate.

–          Da, dar asta ar putea însemna şi alte lucruri. Poate am fost fraţi, a spus ea amuzată, atunci toată situaţia asta ar fi şi mai ciudată, nu?

–          Sigur, a răspuns el şi a râs cu poftă, dar pare greu de crezut. Nu semănăm deloc şi, presupun că aici, e ceva mai mult decât o familiaritate frăţească.

–          Hei, poate am fost adoptată de familia ta sau tu de a mea şi atunci… a spus ea, dar nu şi-a mai continuat vorba.

El a privit-o zâmbind şi a tăcut câteva momente apoi a zis:

–          Oricum, nu m-ar deranja să te sărut. Poate aşa îmi revine memoria.

–          Adică n-ar fi ceva rău, ei, dacă te-ar obliga cineva ai face-o, nu? A spus ea râzând. Ţigara se termină, iar căldura emanată de vârful roşiatic îi încălzea degetele.

El nu a mai răspuns şi s-a mulţumit doar cu un zâmbet. A tras ultima oară din ţigară şi a întins mâna pe masă spre ea. A stins şi ea ţigara şi amândoi au expirat un fum albastru, iar cei doi au dispărut înainte ca fumul să o facă. Camera a rămas goală mirosind a tutun, iar aerul era puţin albăstrui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s