Aşteptând într-un vas scufundat la poalele albastrului.

Camera nu era mare. Abia dacă încăpeau o masă şi două scaune. Doar asta era acolo. Singura sursă de lumină din cameră venea de pe fereastră şi nici măcar un bec nu era agăţat în tavan. Pereţii prindeau culoarea ruginei, iar masa era ceva mai neagră. Parcă mă aflu într-un compartiment dintr-un vas mic, cufundat în adâncurile oceanului, şi-a zis el. Se afla acolo de minute bune. S-a ridicat de pe scaun şi a mers în dreptul ferestrei. Doi paşi. De afară venea o lumină difuză, uşor albăstrie. Încerca să vadă, dar nu putea desluşi ceva. A şters geamul cu mâneca cămăşii. Nu a rezolvat nimic. Avea impresia că se uită prin vizorul unei camere foto, iar imaginea nu era clară. Doar forme şi culoare. Doar că aici nu putea regla manual claritatea. S-a întors la scaunul de fier. Nu era comod, dar nu ştia altceva ce să facă. Şi-a aprins o ţigară şi a început să fumeze, lăsat puţin pe spate. Când a stins ţigara pe masă, uşa grea, de fier, din faţa lui a scârţâit şi cineva a intrat în cameră. Era o femeie care avea cel mult 25 de ani. Era suplă cu pielea albă, părul scurt, ce abia îi acopereau urechile, iar pe gât avea un tatuaj mic. Părea să fie un fluture. A închis uşa în urma ei şi a mers la fereastră. El a scos un cuvânt ce voia să sune a salut, dar ea părea să nu fi auzit pentru că se uită în continuare afară. Era îmbrăcată cu o pereche de blugi albaştri spălăciţi, ce-i veneau peste şolduri şi îi cuprindeau mijlocul subţire, lăsându-i la vedere gleznele. Erau glezne frumoase, subţiri, şi umflăturile semănau cu două ouă numai bune de roşit pentru paşte. Simţindu-se examinată, femeia s-a întors spre el şi s-au privit. Avea un tricou gri cu mânecile scurte, care abia îi acopereau umerii, iar în dreptul sânilor, pe tricou era inscripţionat ceva. Un cuvânt pe care el nu-l ştia. A citit fiecare literă în parte, dar nu putea să-şi dea seama ce însemna. Nu i-ar fi acordat prea multă atenţie, dar cuvântul îi părea cunoscut.

–           Îmi dai o ţigară? Au fost primele ei cuvinte. Avea o voce frumoasă şi puţin copilăroasă.

–           Sigur, a spus el şi a întins pachetul cu o ţigară scoasă un sfert, apoi i-a dat bricheta.

Şi-a aprins ţigară. A pus bricheta pe masă şi a împins-o, târâindu-se, până în dreptul lui. Ea se plimba prin cameră şi fuma, uitându-se pe pereţi ca şi cum s-ar fi aflat într-un muzeu, analizând picturile agăţate.

–          Ce părere ai? Unde crezi că suntem?

Continue reading

Advertisements

Times are changin’

 

Se sprijinea pe stâlpul coşului de baschet din curtea interioară a liceului. Şi-a tras fermoarul gecii de piele până sus, apoi a aprins o ţigară.

Undeva la etajul al doilea, fetele din clasa XI-ea E îşi dădeau coturi şi chicoteau în timp ce profesoara de matematică se uita încurcată la tabla plină cu numere. Colega de bancă a Miei i-a spus să se uite pe fereastră. L-a văzut cum şi-a ridicat fermoarul gecii de piele şi cum şi-a aprins o ţigară, apoi s-a întors fericită spre colega de bancă.

În mai puţin de 10 minute curtea era plină de elevi. Mia şi-a luat la revedere de la prietenele ei şi a fugit spre el. S-au sărutat scurt apoi el şi-a pus mâna după umerii ei. Era blondă, roşie în obraji şi cu ochii albaştri. Au mers la cafeneaua din cartier. La intrare se aflau băieţii din gaşca lui. Toţi erau îmbrăcaţi aproape la fel, jeanşi, pantofi sau ghete, tricou şi geacă de piele. L-au salutat apoi şi-au văzut de treabă. El a comandat pentru amândoi. A luat un pai roşu dintr-un pahar de pe masă şi l-a băgat pe gâtul sticlei de cola. Ea îi vorbea despre colege şi cum profa de matematică vorbea singură la tablă. Cu spatele la ei, murdară de cretă pe fustă, bălmăjea, plimbându-se pe lângă catedră. Veniseră mulţi profesori tineri de când terminase el. O asculta pe jumătate absent şi, pentru că nu putea fuma în cafenea, tocea cu dinţii paiul roşu.

–          Ştii ce mult voiam să fac parte din gaşca ta?, a spus ea

–          Ah, da?

–          Vara voiam şi eu să stau cu voi pe faleză. Cât de tare vă distraţi în timp ce noi, ţâncii, ne dădeam în carusel, trăgeam la ţintă şi plecam acasă cu un ursuleţ de la vreun băiat slăbănog şi cu ochelari. Voi stăteaţi, râdeaţi de noi şi fetele roiau pe lângă voi. Aşa de mult mi-am dorit, însă nu puteam.

–          Nu puteai atunci. Erai prea mică.

–          Da, regula… De aceea mi-am dorit să treacă anul mai repede să pot să stau şi eu cu voi.

–          Hai să te duc pe faleză, a spus el.

Continue reading

Gardul

 

–          Vreau să intru! Lăsaţi-mă în pace.

–          Du-te şi joacă-te cu copiii, i-a spus o femeie.

Era Valica. Nu-i suporta vocea ascuţită şi ştia că nici bunica nu o plăcea când venea pe la ei. Ce căuta acolo?

–          Nu vreau. Mi-e foame şi vreau ca mamaie să-mi facă ceva de mâncare, a spus băieţelul.

–          Bine, stai aşa.

Femeia se uită în curte şi strigă:

– Viorico, vino puţin!

Încruntat, băiatul şi-a smucit mâna, vrând să se elibereze. Femeia îl ţinea strâns de încheietură.

–          Nu vreau să mănânc de la ea, s-a răstit el şi a reuşit să scape din strânsoare, fugind.

Cam la vreo 50 de metri depărtare, băiatul stătea cu fundul în ţărână şi se uita la bulucul de oameni din curtea bunicilor. Era bosumflat. Cu degetul mare scobea în pământ. Lumea mişuna prin curte, însă erau şi câţiva care stăteau gură-cască la poartă. „Nu mă lasă să intru la mine în curte. Îi spun eu lu’ tata. Văd ei”. Trei bărbaţi au apărut pe stradă. S-au uitat la băiat, iar unul dintre ei l-a mângâiat pe creştet, răvăşindu-i părul. Stomacul i-a chiorăit de foame. A decis să mai încerce.

A încercat să intre pe poartă, însă oamenii care stăteau în dreptul intrării îl blocau. Abia dacă fu observat de unul dintre bărbaţi. Era cel care îl mângâiase.I-a spus că nu poate să intre şi că trebuie să mai aştepte. Ochii lui albaştri nu păreau că mint, aşa că băiatul s-a retras, dar nu a renunţat. Ceva mai încolo era un morman de pietriş aproape de gard. A fugit într-acolo şi a încercat să urce pe grămadă, dar cineva l-a văzut şi a strigat la el. S-a speriat şi s-a dat jos. Nu s-a lăsat. Ştia el o porţiune a gardului unde două scânduri erau rupte. „Dacă-mi intra capul, pot să trec cu totul” îşi spuse el, fugind spre intrarea secretă.

În dreptul scândurilor a văzut mai multe persoane care intrau şi ieşeau din grajd. Băiatul se aşază în genunchi, privind prin crăpătura dintre scânduri. Deodată, un ţipăt s-a auzit de undeva de lângă casă.Oamenii din faţa grajdului au întors capul în aceeaşi direcţie, câţiva dintre ei dând buzna spre locul cu pricina.Îndeajuns de mulţi încât băiatul să observe două picioare desculţe, cu pielea crăpată, atârnând deasupra unui scaun alb, căzut într-o parte.

 

Woland

E gata, prieteni. Am dus la bun sfarsit povestea inspirata din romanul “Maestrul si Margareta” al lui M. Bulgakov. A fost ciudat sa o scriu, pentru prima data am mers la drum, oarecum, orb. Povestea a curs de la sine cum a vrut. Primele doua parti au aparut acum ceva timp (prima parte si a doua -daca ati uitat textul aruncati un ochi inainte), iar aici (poate formatul de aici e mai lizibil) gasiti tot textul cap coada. Mai jos o sa cititi ultima parte, destul de mare. Mie mi-a placut sa o scriu si sper ca si voua o sa va placa sa o cititi.

P.S Iertati-mi diacriticile- unele ar putea lipsi, altele ar putea fi aiurea puse. Nu sunt obisnuit sa scriu direct cu diacritice, iar asta face procesul de corectare mai greu.

Într-o zi, când a ajuns la birou a găsit o cutie maro cât o palmă de mare. S-a uitat curios la ea în timp ce-şi agăţa sacoul în cuier şi geanta pe scaun. Avea o fundă vişinie. A cântărit cutia în mâini. Era uşoară şi fină la atingere. A tras uşor funda cu degetele, iar aceasta s-a desfăcut delicat. După ce a ridicat capacul cutiei, mirosul din interior s-a împrăştiat în afară. Mirosul extraordinar al ţigărilor pe care le fumase cu câteva zile înainte, la şef în birou. A luat una şi a trecut-o pe sub nas.

–          Văd că mi-ai găsit cadoul, a perorat Woland din capătul încăperii. Stătea sprijinit pe uşa biroului cu o cană de cafea în mână.

–          Da, da… dar… de unde le pot cumpăra şi eu? Ca să nu va mai deranjez de fiecare dată când…

–          Stai liniştit, îţi aduc eu, îmi spui când le termin şi-ţi aduc.

–          Dar nu există… n-a apucat să termine ce avea de spus pentru că Woland a intrat înapoi în birou.

Cu ţigara în mâna a mers spre balcon. Acolo a întâlnit un coleg, care tocmai se pregătea să plece. I-a cerut un foc apoi a rămas singur. Fuma și încerca să-și aducă aminte firul narativ al romanului „Maestrul şi Margareta”. Doar bucăți ii veneau înapoi, secvențe și senzații. A aruncat chiștocul și a revenit la muncă.

Într-o altă zi, în timp ce Mihai era ocupat cu munca, Woland l-a vizitat şi l-a rugat să-l urmeze. Mihai a protestat puţin deoarece avea un proiect de terminat şi nu avea timp de pierdut. Woland s-a uitat prin cameră şi a pus pe altcineva să-i termine treaba.

–          Hai să ne plimbăm puţin. Avem nevoie de aer proaspăt.

–          Sunteţi sigur? Încă nu am terminat…

–          Da, e în regulă.

Au coborât cu liftul până în parcarea subterană a clădirii. Niciunul nu zicea nimic. Mihai ar vrea să întrebe unde merg, însă nu îndrăznea. Se auzea doar ecoul pantofilor. Toc Toc. S-au oprit la un moment dat. Cineva a turat motorul unei maşini.

–          Eşti fericit, Mihai? L-a întrebat Woland privind în direcţia de unde se auzea maşina.

–          Cât se poate, a răspuns el criptic.

–          Ce înseamnă asta?

–          Păi, nu ştiu, e greu să vă răspund aşa…

–          Ţi-am zis să-mi spui Woland. Nu vrei să ai bani, şofer la maşină, să mănânci şi să bei bine apoi să te duci acasă la frumoasa ta soţie?

–          Cred că toată lumea vrea asta.

–          Şi atunci de ce nu o fac mai mulţi?

–          Pentru că nu pot, pentru că e greu, poţi să n-ai noroc şi altele.

–          Şi tu nu vrei?

Mihai, cu capul în pământ, nu a răspuns.

–          Bine, încheie Woland.

Maşina neagră a oprit în dreptul lor. Şoferul s-a dat jos şi a deschis uşile din spate pentru pasageri. Woland s-a lăsat pe spate, picior peste picior, apoi a scos o ţigară din tabachera şi l-a invitat şi pe Mihai să ia una. În maşină era răcoare, pielea scaunelor era rece, iar parfumul plăcut al ţigărilor umplea aerul.

Continue reading

Woland-Part 2

A ajuns si partea cu numarul doi a povestirii. Din pacate, trebuie sa asteptati cam mult pentru urmatoarea bucata. Enjoy. Aici e prima parte pentru cei care n-au citit.

Încă de la intrare se simţea un miros de lemn dulce. Camera era decorată în acelaşi stil ca şi acasă. Mobila veche, impunătoare, din lemn, scaune de piele şi ferestre mari, pe unde lumina inunda camera. Mihai rămăsese în picioare, aproape de uşă, stingherit. Woland privea pe fereastră. Nu părea să fi observat că a intrat cineva în birou. Mihai a vrut să înainteze, dar era jenat, aşa că s-a prefăcut că tuşeşte.

–          Ai ajuns, i-a zâmbit larg Woland.

–          Da, aţi dorit să mă vedeţi?

–          Vino, vino, stai jos, a spus Woland apoi s-a ridicat de pe scaun. S-a deplasat până la o măsuţă de lângă bibliotecă, pe care erau aşezate diferite sticle. Ce vrei să bei?

–          Nu, nu o să beau, am venit cu maşina.

–          Hai, nu mă lăsa să beau singur. O să-l pun pe şoferul meu să te ducă acasă. Eu mai am ceva treabă și o să plec mai târziu.

Continue reading

Woland(Provizoriu) Part 1.

Dupa cum v-am promis. Prima parte. Enjoy.

Şi-a tras în farfurie o bucată de friptură de pe platou, apoi lângă a aşezat câteva linguri de orez împreună cu ciuperci prăjite, aburinde. A tras puternic aer pe nas, aplecat deasupra farfuriei. A zâmbit mulţumit. Suita numărul 1 de violoncel a lui Bach răsuna de la pick-up, foarte bine întreţinut de altfel. Masa era plină de bunătăţi. Înainte mâncase somon fumee şi icre negre şi băuse un vin, dulceag, foarte bine ales de gazde. O dată cu felurile de mâncare s-a schimbat şi vinul. Tot delicios, însă mai aspru. Sufrageria uriaşă emana bogăţia: mobila veche, aristocratică, mirosind uşor a lemn dulce, covoarele persane şi lustrele, în număr de trei, aurite. Locul arată exact cum trebuie. Nici prea aglomerat de mobilă şi articole decorative, dar nici nu ducea lipsă. Deasupra capului invitatului la cină trona tabloul lui Van Gogh, “Noaptea înstelată”. Părea o copie extrem de bine făcută. Mâncau fără să vorbească prea mult.

Continue reading

De ce imi plac femeile si pisicile

Orientarea pisicilor de Julio Cortazar.

Va invit sa cititi aceasta minunata poveste si poate va gasiti si voi motivele pentru care va plac femeile si pisicile.

Când Alana şi Osiris mă privesc, nu mă pot plânge că disimulează ceva, nu există pic de duplicitate. Mă privesc în faţă, Alana cu lumina-i albastră şi Osiris cu razele-i verzui. La fel se privesc una pe alta, Alana mângâind spinarea neagră a lui Osiris care-şi ridică boticul din farfurioara cu lapte şi miaună satisfăcută, femeie şi pisică atingând zone care mie îmi scapă, pe care mângâierile mele nu le cuprind. Am renunţat de mult s-o mai stăpânesc pe Osiris, suntem buni prieteni iar între noi e o barieră de netrecut; dar Alana îmi e soţie şi între noi e o altă altă distanţă, ceva ce ea nu pare să sesizeze dar care intervine în fericirea mea când Alana se uită la mine, când mă priveşte în faţă la fel ca Osiris şi-mi zâmbeşte sau îmi vorbeşte fără cea mai mică rezervă, dăruindu-se în fiecare gest ori atitudine aşa cum se dăruie în iubire, când trupu-i întreg e asemeni ochilor ei, o dăruire absolută, o reciprocitate neîntreruptă.

Continue reading