Jeux Interdits/Forbidden Games de Rene Clement

Sa va recomand ceva- acest micut film de Rene Clement  (prima opera pe care am vazut-o din repertoriul acestuia). Jeux Interdits se intinde pe 86 de minute si se termina brusc, de parca cineva ar fi uitat o rola de film pe undeva, dar mi-a placut aceasta bruschete pentru ca lasa multe lucruri la interpretarea spectatorului. Povestea este foarte simpla si incepe cu un atac al avioanelor germane asupra oamenilor ce fugeau din Paris. Parintii lui Paulette sunt ucisi, iar aceasta, bulversata, ajunge undeva in apropiere la o ferma, iar Michel (baietel de varsta apropiata) o aduce la el acasa, iar familia accepta sa aiba grija de ea. Cum spuneam, o poveste simpla care ne vorbeste despre ororile razboiului vazute prin ochii copiilor, despre copilarie si jocurile ei, dar poate este si o meditatie scurta asupra lui Dumnezeu si crestinitatii.

Filmul are un aspect aproape de vis, de avangarda, cu multe cadre interesante. Pe langa asta, Jeux Interdits este o combinatie interesanta dintre comedie si tragedie- cateva momente de amuzament sunt integrate in film, ca apoi sa se revina asupra faptelor tragice ale razboiului. Iar Brigitte Fossey este incredibila, cu un joc foarte matur la numai 6 ani.

De la Rene Clement as mai vrea sa vad ceva, poate Plein Soleil-adaptarea acestuia a romanului “The Talented Mr. Ripley” cu Alain Delon in rolul lui Ripley.

Autumn Sonata

Luni am inceput saptamana Ingmar Bergman. 7 filme-7 zile. Cu fiecare film pe care-l vad mi se incimenteaza si mai mult  ideea ca Bergman e maestrul cinema-ului. Punct. Parca omul asta nu poate da gres si ne ofera de fiecare data cate un film memorabil. Autumn Sonata nu face exceptie de la regula. Acesta este este penultimul film de cinema (a mai continuat sa faca cateva pelicule pt tv)  al lui Bergman si ne spune povestea relatiei dintre o mama (o pianista faimoasa) si fiica ei. Cand Charlotte vine in vizita la fiica ei, Eva, relatia dintre cele doua se dezvaluie usor-usor si duce la confruntarea emotionanta, dureroasa dintre cele doua. O confruntare ce dezvaluie si doua feluri te a te plasa emotional in viata, plasare ce, desi este un produs mostenit, reuseste sa atinga pozitii antagonice, accentuand lupta pe care fiecare trebuie sa o duca in viata.

Interpretarile celor doua actrite, Ingrid Bergman si Liv Ullmann, sunt superbe, incredibile, pline de sentiment si durere. Daca Autumn Sonata este penultimul film al lui Ingmar, acesta reprezinta si cantecul de lebada al actritei Ingrid Bergman, ultima interpretare, ea fiind constienta de cancerul fatal cu care fusese diagnosticata, iar asta se vede si in interpretarea ei plina de durere si anxietate.

Jocul celor doua actrite este sustinut de scenariul lui Bergman si imaginea lui  Sven Nykvist. Ingmar Bergman isi inzestreaza personajele cu linii de dialog taioase, oneste si pline de intelepciune (poate se simte si putina vina-vonavatie?). Iar Nykvist completeaza opera si ne ofera multe gros-planuri statice, emotionante, aproape dureroase.

Excelent.

Minunati-va la aceasta scena memorabila

Once upon a time in Anatolia

Once upon a time in Anatolia este o capcana vizuala excelenta completata de o poveste interesanta intesata de simboluri. Spun capcana pentru ca filmul te prinde si nu-ti mai da drumul exact cum un lat prinde laba unui animal. E asa de frumos construit si compozitia este impecabila. Actiunea incepe intr-o noapte, undeva in Anatolia, pe un drum luminat doar de farurile a trei masini (una era Dacia 1310). Aceasta atmosfera intunecata aduce mai multa tensiune si contribuie la misterul povestii. Politistii impreuna cu un doctor, doi gropari si suspectul crimei pleaca in cautarea cadavrului. Era ingropat undeva in Anatolia, langa un izvor. Pe langa firul principal (oare gasesc cadavrul, unde, cum etc) se dezvolta si alte mici pilde prin intermediul discutiilor dintre doctor si procuror, dar si cu soferul uneia dintre masini. Nu mai vreau sa mai vorbesc despre asta pentru a nu va strica voua placerea de a afla singuri. Prima parte a filmului este dominata de lumina si intuneric, iar noaptea este locul de joaca al regizorului si directorului de imagine. Se joaca cu luminile si umbrele, iar vantul ce strabate taramul Anatoliei face ca filmul sa fie si mai misterios. Farurile masinilor sunt atat de galbene, spre auriu, iar noaptea atat de neagra. Acestea spinteca negura in cautarea adevarului. Chiar si cand, la un moment dat, se adapostesc undeva si scapa de intuneric, cade curentul electric si jocul umbrelor revine. Apoi urmeaza una dintre cele mai frumoase scene din cinema-ul modern (servirea ceaiului de catre fata primarului). Uimirea actorilor, cand le este servit ceaiul, se afla si pe fata mea. In a doua parte, lumina zilei scade din fantasticul filmului si ne aduce in lumea reala. Este un film bun cu substrat, dar curgerea acestuia este ingreunata de momentele birocratice din investigatia politista (scrierea raportului de catre procuror si alte cateva momente).

Doua shorturi.

Primul. The Crush.

Al doilea. Star Wars by Jean Paul Sartre

Walker.Short Movie

Inception

De cand am vazut primul trailer mi-am dat seama ca filmul e(este) epic!. Si cu ultimul trailer aflam si mai multe detalii despre povestea filmului.! Foarte tare.

Trailer

Los abrazos rotos

Sau Broken Embraces al lui Pedro Almodovar, cunoscut pentru , Volver, Hable con ella, m-a impresionat, ca si Volver, la nivel vizual. Totul e la locul lui intr-un cadru, parca tot ce e acolo trebuie sa fie acolo(modul cum sunt filmate conversatiile, cadrele statice- cand se machiaza Penelopa semi-nuda in baie), culorile sunt vii aprinse, frumoase.

Filmul s-a concentrat pe mai multe teme: iubirea, obsesia, filmul, arta, orbirea, dar cred ca cel mai bine i-a reusit lui Pedro, a fost faptul ca a ridicat idealul frumusetii la un nou nivel. Desi nu apare tot filmul prezenta Penelopei Cruz se simte peste tot. Filmul a ridicat-o la un nou rang de frumusete, suavitate, seductie.

Din pacate povestea nu este foarte reusita. Eroul nostru, Mateo Blanco-Harry Caine- este un regizor, scenograf, in primele momente, il vedem cum se bucura de viata, pentru ca ii s-a intamplat ceva(orbirea) si acum trebuie sa se bucure. Povestea merge inapoi cu 14 ani in urma. Prin flashbackuri si marturisirile lui Mateo vedem cum se dezvaluie trecutul, tragedia din viata eroului nostru.

Desi povestea nu este pe masura regiei, imaginei, filmul reuseste sa transmita trairi, sentimente, mai ales prin cadrele surprinse.

sursa foto: Cinemagia